Noutăți

Mihai Eminescu și câmpul morfogenetic geto-dac (informații remarcabile)

Un text de prof. Gheorghe Bucur: O serie de cercetători au susținut că Eminescu a avut o pasiune stranie pentru civilizaţia dacică. Inexplicabilă, într-o viziune comună, obișnuită. Mai mult decât atât, aceştia afirmă că au existat coincidenţe neobișnuite care ar scoate în evidenţă o legătură mistică între poet şi strămoşii săi. Interesant este  de observat că biografii lui M.Eminescu parcă s-ar fi ferit să discute și să aprofundeze  aceste idei ale poetului și, curios, nici prietenii ori rudele lui nu au vorbit de această pasiune „misterioasă și ciudată” a poetului pentru geto-daci.

Totuși, cunoscuta admiraţie a lui Mihai Eminescu pentru  Decebal, Dochia, pentru străbunii geți și daci, pentru eroii neamului nu este întâmplătoare. Există, evident, o legătură nevăzută cu aceştia, pe care poetul a intuit-o şi a trătit-o, cu siguranță, credem, ca pe o legătură puternică și firească, de tip special, de fapt de tip filiație.

Fascinat de civilizaţia geto-dacică, poetul Mihai Eminescu a fost printre primii intelectuali români care au realizat „restaurarea” originii noastre dacice, pe când corifeii Şcolii Ardelene impuseseră teza originii romane a poporului român, din considerente politice; precum se știe, ei urmăreau obținerea de drepturi egale pentru românii ardeleni cu celelalte trei națiuni privilegiate în imperiu (sașii, secuii și maghiarii). Ca dovadă că reprezentanții Şcolii Ardelene știau adevărul îl constituie afirmația lui Petru Maior: „Dacă e să vorbim oblu, nu latina este muma limbii române, ci limba românească este muma celei latinești”[1].

Vorbind despre dacism ca trăsătură distinctivă în poezia postumă eminesciană,  G. Ibrăileanu îl apreciază, cu o intuiție remarcabilă, dar folosind o terminologie specifică epocii, drept o expresie a „glasului sângelui”[2]. Noi, într-o formulare ştiinţifică modernă,  considerăm „dacismul” lui ca rezultat al „câmpului morfogenetic”, al „câmpului morfic”  al neamului.

Conceptul de „câmp morfic” / „egregor” a fost adus în atenţia publicului românesc și de către scriitorul Daniel Roxin în 1912 prin lucrarea Spiritul dacic renaşte[3] și într-o serie de interviuri televizate din 2016-2017 cu cercetătorul biolog dr. Mihaela Gheorghiu[4].

După ce prezintă experimentul din 1920 al lui William McDougall cu șoricei și al cercetătorilor cu maimuțele din insula Koshima din 1952 – 1958,  D. Roxin, vorbind despre experiențele de mai târziu ale biologului  Rupert Sheldrake, care, pe baza acestor observații,  lansase teoria „câmpului morfogenetic”, evidențiază o importantă concluzie a acestuia: „Dacă un număr suficient de mare de indivizi aparținând unei anumite specii  își modifică comportamentul într-o anumită direcție, odată ce se atinge o anumită masă critică de indivizi cu un comportament modificat, acest nou mod de înțelegere și acțiune se transmite exploziv tuturor membrilor acelei specii.”[5]

În Introducere în medicina vibratorie[6] (2013), cercetătorii Mihaela Gheorghiu și Traian Trandafir, după ce precizează că Rupert Sheldrake lansase prin 1970 teoria „câmpurilor morfice”, susținând existența unui „câmp al neamului”, al „sufletului colectiv”, afirmă că Sheldrake a postulat că aceste câmpuri înregistrează, într-un anume fel, toate informațiile despre diverse evenimente, iar apoi exercită o influență formatoare asupra ființelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar informațional (s.n.).

Scriitorul patriot D. Roxin, analizând situația actuală din România și consecințele falsificării realității istorice naționale, trage un semnal de alarmă: „Aceste tipare morfogenetice se pot îmbunătăți sau se pot degrada. În funcție de modul în care fiecare generație contribuie la îmbogățirea egregorului național, prin emoții, aspirații și experiențe pozitive, sau la degradarea lui, prin emoții, aspirații și experiențe negative, acest lucru se va răsfrânge asupra noilor generații” și apoi: „În acest context, ignorarea adevăratelor rădăcini, cele geto-dacice, și raportarea la rădăcini istorice care nu ne aparțin cu adevărat, cele romane, este ca un fel de castrare energetică. Pe de o parte, nu poți avea acces la un câmp morfogenetic cu care nu ai conexiuni reale, sau sunt prea mici ca să conteze, și, pe de altă parte, îți limitezi drastic accesul la o sursă bogată de informații și experiențe, la care ai putea avea acces mai ușor, dar pe care o ignori ca urmare  a întreținerii unui fals de 150 de ani. Consecințele? O degradare constantă a trăsăturilor poporului român…”[7]

Ceea ce este surprinzător și semnificativ e faptul că o situație  asemănătoare o dezvăluie Eminescu acum cca 133 de ani. În 1876, într-o variantă a poeziei Ai noştri tineri, scrie, cu o atitudine ce include o notă de dispreț la adresa superficialilor lui contemporani: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul[8]. Eminescu nu avea intrumentele științifice de astăzi, dar intuiția lui excepțională datorită „dotărilor lui ancestrale” (G.D.Iscru)[9] l-a făcut să aibă conștiința conectării la strămoșii daci. Această afirmație a lui are o certă valoare explicativ-simbolică și o importanță deosebită în discuția noastră.

Pe de altă parte, nu de puține ori, poetul și-a exprimat admirația față de străbunii daci.  „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei impărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi rușine niciodată” scrie Eminescu. Sentimentul de mândrie și admirație față de daci este o expresie a certei legături sufletești cu aceștia și, ca atare, o manifestare a câmpul morfogenetic daco-get.

Dovezi ale existenței, perceperii și legăturii cu acest câmp morfic dacic sunt și afirmațiile  a două genii creatoare românești. Adolescentul B.P. Hasdeu enunța tranșant într-o poezie „Sunt dac cu trup și suflet / Și cu mândrie aceasta o spun / Sunt dac, nu sunt roman, / Pe romani îi disprețuiesc”, iar celebrul nostru sculptor Constantin Brâncuși  susținea fără echivoc: „Noi ăștia suntem daci în munți”(s.n.).

Cu un alt instrumentar teminologic și cu o altă viziune, poetul-filosof Lucian Blaga, în lucrările sale de filosofia culturii, lansează în 1936 teoriile despre „spațiul mioritic” și „matricea stilistică a spiritualității românești” (Orizont și stil), în fond nu departe te teoria câmpului morfogenetic.  Filosoful român, alături de coordonata spațială „mioritică” – plaiul” (succesiunea deal-vale), care determină o continuă înălțare și cădere sufletească (identificabilă, de pildă, în tonalitatea cunoscutului cântec național  „doina”), vorbind despre sentimentul destinului, cumpătare, simț al măsurii, echilibru, discreție, dragoste de pitoresc, simț al frumosului ș.a., descifra, dintr-o altă perspectivă însă, o serie de trăsături ale psihologiei românești, care, de fapt, țin de câmpul morfic al neamulului, venit din străvechimea existenței noastre.

Comentând creațiile eminesciene, criticul Dumitru Murăraşu face o observaţie de  luat în considerare: „Poezia se intitulează Rugăciunea unui Dac mai puţin fiindcă poetul este preocupat de mit şi mai mult fiindcă se simţea el însuşi dac (s.n.).”[10] Mărturisirea lui Eminescu din 1876 nu este deloc întâmplătoare. Ea e o evidentă confirmare a observației de substanță a lui Murărașu și reflectă o realitate psihologică nu atât a conştientului, cât, mai ales, a subconştientului poetului, esenţialmente dacic. De altfel, s-a constatat că în psihologie, „teoria morfică” a lui R. Sheldrake se potrivește și explică perfect teoria „subconștientului colectiv” a lui C.G. Jung din 1935.

De importanță deosebită în discuția noastră ni se par observațiile făcute de Luciei Olaru Nenati[11], cercetătoare la Complexul Muzeal de la Ipotești.

Aceasta crede că există „o legătură mistică, transcedentală”, între poet şi daci. Cercetătoarea spune că de-a lungul timpului au avut loc „coincidente tulburătoare”, care au scos la iveală o latură şi o preocupare necunoscută a lui Mihai Eminescu: pasiunea pentru daci. Totul pare a fi început la Cernăuţi, acolo unde a fost elev de gimnaziu. „Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel, el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum conferinţa lui Hasdeu «Perit-au dacii?», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur Geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean Eminescu cu profesorul său de istorie, Ernst Rudolf Neubauer, autor de poezii, studii, basme. Germanistul Horst Fassel susţine că Ernst Rudolf Neubauer ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei, despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri”, precizează Olaru Nenati.  Totodată, cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului: „Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”.

Olaru Nenati crede că nu întâmplător pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află un fragment din poemul Rugăciunea unui dac.

Alături de aceste aspecte, cea mai tulburătoare concidenţă, din acest punct de vedere, spune Lucia Olaru Nenati, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit.[12] Obţinând aprobarea reconstituirii locului adevărat al casei părinteşti de la Ipoteşti, a descoperit la temelia acesteia o vatră traco-dacă exact sub „încăperea unde dormeau băieţii Eminovicieni”.

Descoperirea adevăratului loc al casei familiei poetului a avut ecou în epocă. În revista Flacăra a fost publicat un articol în care se făcea o legătură între Eminescu şi vatra dacică, iar poetul George Tomozei scrie poezia Istoria unei amfore, în care sugerează aceeaşi legătură transcedentală dintre poet şi strămoşii săi prin vatra dacică, simbol magico-religios din cele mai vechi timpuri.

Lucia Olaru Nenati susține că lucrările poetului referitoare la această populaţie nu sunt întâmplătoare: „Iată, deci, cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe, precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe, care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare” (s.n.). De fapt, îi va fi trimis, zicem noi, impulsuri energetice din „câmpul morfogenetic” străbun.

Considerăm că un rol important în formarea viziunii lui dacologice l-a avut întâlnirea din luna octombrie 1866 dintre Eminescu şi Nicolae Densuşianu, când adolescentul venise la Sibiu cu dorinţa de a se întâlni cu fratele său, Nicolae, şi, negăsindu-l acasă, este găzduit câteva zile de N. Densuşianu (după cum precizează cercetătorul Constantin Mihail Popescu[13]), pe atunci student la „Academia săsească de drepturi” din localitate,   şi care îi va fi împărtăşit din ideile lui îndrăzneţe privind „mitologia şi istoria veche a poporului nostru”. Credem că şi sub influenţa ideilor lui N. Densuşianu, care prefigurau viitoarea Dacie preistorică, poetul va vedea altfel „icoana” din trecut a poporului şi a ţării.

Academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog, vede o legătură specială între Eminescu şi civilizaţia dacică: „Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului” (Apud Vlad Zbîrciog, Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească).

Analind faptele din aceste perspective, dacismul lui  Eminescu nu mai poate fi interpretat drept o modă sau expresia unei dorinţe exprese de originalitate pentru a atrage atenţia asupra sa, ci reprezintă o viziune, o conceptie, o credinţă adâncă şi temeinică, clar conturate încă din anii adolescenţei, având ca scop  binele ţării şi al neamului său. Putem presupune că Eminescu, în anii adolescenţei, a acţionat  din perspectivă dacică, mai ales în mod intuitiv, datorită „dotărilor sale spirituale ancestrale” (G.D. Iscru)[14]; mai târziu însă,  odată cu îmbogăţirea informaţiilor şi formarea unor certitudini, ele nu numai că au fost perpetuate în timp, ci au fost întărite, accentuate, augmentate, poetul devenind conştient de vechimea, superioritatea şi valoarea excepţională a civilizaţiei şi spiritualităţii străbune geto-dacice.

El s-a racordat, probabil inconștient, la câmpul morfic al neamului.

Pătruns de această uimitoare şi miraculoasă spiritualitate străbună, poetul a simţit-o ca pe o preţioasă moştenire a neamului, dar şi a sa proprie, considerându-se pe sine un continuator, în contemporaneitatea sa, a înaltelor valori umane, morale, patriotice, a unei civilizaţii superioare, care oferea, peste timp, şi prin exemplul morţii demne a lui Decebal mai ales, o admirabilă lecţie de demnitate naţională. Acordându-i girul unui model existenţial de netăgăduit, Eminescu se consideră parte a civilizaţiei pe care o admiră şi, mai mult, îşi propune să o popularizeze. Poetul creează, s-ar putea spune, o perspectivă dacică, pe care o proiectează, în datele ei esenţiale, asupra întregii sale problematici scriitoriceşti şi activităţi.

El transfigurează poetic totul. Puterea de sugestie a limbajului este, la Eminescu, nemărginită. Această capacitate vine din adâncurile trecutului neamului său. Puterea zămislitoare de frumos provine din fibra neamului său dacic.

De reţinut, ca aspect deosebit de grăitor pentru problema adusă în discuție, este faptul că excepţionala poezie Mai am un singur dor a avut iniţial titlul Dorinţa unui dac.

O enunţare directă a ideii de identitate cu starea, condiţia şi trăirea dacică o găsim în poezia Rugăciunea unui dac. Semnificativă este atitudinea şi condiţia dacică asumate de poet, numite chiar prin formularea  din titlu. Sugestiv este faptul că poetul nu spune „rugăciune ca a unui dac”, ci „a unui dac”. Aşadar, Eminescu, aici, se identifică, se contopeşte cu înaintaşul dac.  Adică, nu este vorba doar de o asemănare cu acesta, ci de o identificare completă, totală cu dacul străbun.  Starea poetului este  de adâncă nemulţumire şi nefericire. Mai mult, şi-a pierdut speranţa şi, mai ales, credinţa. Atât de mare îi este drama încât îşi doreşte desfiinţarea propriei existenţe, distrugerea totală a propriei fiinţe, dispariţia sa în neant şi, ca urmare, cere  Părintelui ceresc „intrarea în vecinicul repaos.” Imaginile create sunt de mare forţă expresivă. Codul său existenţial fundamental este distrus iar reperele valorice negate. Ca atare, roagă Divinitatea chiar să-l persecute pe cel ce va avea milă de el şi să fortifice braţul răuvoitor şi ucigaş:

„Să blesteme pe-orcine de mine-o ave milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,

Şi-acela dintre oamenni devină cel dintâi

Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.” (I, p. 475)

Pentru a putea muri împăcat trebuie să se stingă imensa-i durere, dar aceasta ar însemna pierderea atributele morale iar principiile, după care să se conducă, să fie inversate:

„Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

Pân’ ce-oi simţi că ochiul de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,

Că pot să-mi blăstăm mama pe care am iubit-o –

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…

Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.” (I, p. 475)

Atât de mare îi este nefericirea şi dorinţa de dispariţie, încât, pierzându-şi legea şi, murind, cere să-i fie batjocorit chiar cadavrul:

„Strein şi făr’ de lege de voi muri – atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să asmuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!” (I, p. 475)

Nefericirea îl duce până la  revolta împotriva divinităţii, sperând să obţină, astfel, definitiva dispariţie:

„Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,

Spre ură şi blăstemuri aş vre să te înduplec,

Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n stingera eternă dispar fără de urmă!” (I, p. 476)

Iulia Brânză Mihăileanu observă corect că dacul lui Eminescu este un revoltat, similar eroului Prometeu al lui Eschyl[15], dar are aceeaşi atitudine faţă de moarte ca şi ciobănaşul din Mioriţa.

Se poate constata că toate textele antume discutate sunt rezultatul unei stări sufleteşti de adâncă suferinţă, nefericire şi desnădejde, determinate de o condiţie socio-umană degradată din epoca sa, stări similare trăirilor sufleteşti ale dacului, când, învins şi ţara cotropită de romani, n-a mai văzut nicio posibilitate de luptă şi de vieţuire. Aşadar, stările psihice ale omului Eminescu se identifică, în mod total, trăirilor sufleteşti ale dacului.

Poetul patriot vede un prezent degradat și degradant. Politicienii vremii, trădători și lipsiți de patriotism, pentru care patria e doar „o frază” iar elementele sacre ale naționalității lipsite de valoare, sunt stigmatizați în celebrele versuri din Scrisoarea III (1881): „Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară / Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei…” (I, p.     ) Li se reproșează acestora desconsiderarea și batjocorirea tocmai a elementelor fundamentale ale câmpului morfogenetic național.

În publicistică, societatea este prezentată într-o viziune critică[16], similar Scrisorilor ori Glossei, el dezvăluind o atitudine moral-civică şi patriotică exemplară, de înaltă responsabilitate, într-un autentic spirit dacic. Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie şi demnitate de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi, mai ales, a lui Decebal, îl va nemulţumi profund şi va considera că întreaga noastră societate trebuie reformată. Pe de o parte, reformarea se impunea a fi făcută dintr-o perspectivă valorică. Şi această perspectivă valorică era cea dacică. Aşa se face că, în 1881, va enunţa clar: „(În România) totul trebuie dacizat oarecum de acum înainte.[17] Pe de altă parte, că Eminescu alege modelul dacic credem că s-a produs și ca urmare a „câmpului morfogenetic” străbun, pe care el îl percepea, la care avea acces și din care el se considera parte integrantă.

Deși în partea de început a celebrei monografii dedicată lui Eminescu, în 1932, George Călinescu neagă vreo legătură cu Boerebist sau Dochia[18], criticul scrie în același an studiul Eminescu, poet al Daciei[19], unde, apreciindu-l drept poet dac, analizează, pertinent, dar sintetic, diverse aspecte ale universului dacic în poezia lui Eminescu. Această prezentare diferită a criticului aduce o nouă perspectivă asupra viziunii generale adoptate, în fond, de Eminescu.

Considerându-se dac, evocând potrivit mitologiei naţionale universul dacic, adoptând o perspectivă etică dacică în întreaga lui activitate, creând cu o nemaiîntâlnită şi nici egalată forţă de sugestie poetică, de sorginte dacică, credem că îl putem numi, cu îndreptăţire, pe Eminescu dacul cel mare al poeziei româneşti.[20]

Afirmând „Eu simt în mine dacul”, poetul enunţă apartenenţa sa la esenţa fizionomiei naţiei, uitată de contemporanii superficiali. Parcă simţind „sfârşitul aproape”, el vrea să lase un testament civic clar contemporanilor şi urmaşilor.

Eminescu nu este numai „poetul naţional” (G. Călinescu), publicistul şi gânditorul politic profund, ci şi omul cu o atitudine civică exemplară, similară lui Decebal. Gesturile publice ale lui Eminescu din ultimii ani de viaţă în sănătate au valoare simbolică, deoarece  sunt ultimative.

Aşadar, „Lecţia Eminescu” este una exemplară, este una de mândrie, nobleţe şi demnitate patriotică, venită din străvechimea tracică, lăsând testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice a superioarei civilizaţii geto-dacice.

VII. Concluzii

  1. O serie de „ciudate coincidențe” din viața poetului atestă o racordare a omului Eminescu la câmpul morfic al neamului, precum și angajarea unor elemente din „matricea stilistică a spiritualității noastre”.
  2. Dacă urmărim evoluţia vieţii şi a demersurilor atitudinale, conceptuale, filosofice, politice, civice şi creative eminesciene, realizate în timp, constatăm cum se configurează, ca un fir roşu ce străbate în toate epocile şi în toate manifestările ei esenţiale, componenta dominantă dacică, drept valoare, criteriu şi ideal.
  3. Observând că scriitorul însuşi se socotea şi se simţea dac (să ne reamintim afirmaţia: „simt în mine dacul”), că un istoric literar ca G. Călinescu, preocupat în a descifra fizionomiile scriitorilor români, îl numeşte „român carpatin”, adică dac, dar şi „poetul dac”, că structura lui psihologică este de sorginte dacică, că şi creaţia lui scritoricească, publicistica şi activitatea lui civică şi patriotică, mai ales în cadrul Societăţii „Carpaţii” pentru proiectul etno-politic Dacia Mare, sunt  realizate dintr-o perspectivă dacică, putem conchide, fără nicio ezitare, că M. Eminescu este un exponent autentic, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea (trăind între 1850 – 1889),  al stirpei noastre străbune,  al  neamului nostru dacic.    

4. Aşadar, mesajul testamentar al lui Eminescu, al poetului Eminescu, de fapt, trebuie să spunem, al dacului Eminescu este generos, nobil, demn şi înălţător. Prin autodefinirea sa ca dac, prin problematica dacică din opera lui, prin modelul existenţial dacic adoptat, prin adâncimea gândirii sale umanist-filozofice, prin arta sa de o inegalabilă forţă de sugestie, Eminescu, patriot scriitor genial, glorie întru veşnicie a neamului său dacic, se impune în creaţia artistică naţională drept dacul cel mare al poeziei româneşti, iar DACISMUL se instituie drept o coordonată definitorie a operei, activităţii şi personalităţii lui, trăsătură explicabilă și prin racordarea sa la câmpul morfogenetic străbun traco-geto-dacic.

Un articol de Prof. Gheorghe Bucur

[1] Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812, p. 316

[2] Postumele lui Eminescu în Scriitori români şi străini, I, Ediţie îngrijită de Ion Creţu, Prefaţă de Al. Piru, BPT, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 108. Studiul a fost publicat pentru  prima dată în Viaţa românească, nr. 8/ august 1908, Iaşi .

[3] Daniel Roxin, Spiritul dacic renaşte, Bucureşti, Editura Vidia, 2012, p. 79-81.

[4] Vezi emisiunile „Universul cunoașterii” realizate de Daniel Roxin la postul Nașul TV.

[5] Lucr. cit., p. 79

[6] Traian Trandafir, Mihaela Gheorghiu, Introducere în medicina vibrațională, București, Editura DAO PSI, 2013

[7] Lucr. cit., p. 80

[8] Variantă  Ai noştri tineri, 1876, în Opere, II, Editura „Grai şi suflet – cultura naţională”, Bucureşti, 1995, p. 326

[9]Eminescu, Amita Bhose şi Dacologia, în Dacia Magazin,  nr. 77, mai 2012

[10] Dumitru Murăraşu, Comentarii eminesciene (1875-1879), în Poezii de Mihai Eminescu, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 474, apud Iulia Brânză Mihăileanu, lucr. cit., p. 68

[11] Vezi și Origini, anul 4, Nr. 7 (36), iulie 2016, p.78

[12] Mai precis, în anii ’70, Lucia Olaru Nenati, muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti, a demonstrat că acea casă prezentată turiştilor drept locuința lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită, de fapt, mai târziu, tocmai în 1935. De asemenea, ea a arătat locul exact unde se afla casa veche a familie Eminovici. Obiectivul a fost relocat şi au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei vechii case a familiei. Săpăturile au fost efectuate de profesorul Paul Şadurschi, atunci director al Muzeului Judeţean Botoşani, și arheologul Liviu Şovan. La un moment dat, printre ruine s-a făcut o descoperire uimitoare. Exact sub locuința familiei Eminovici, pe acelaşi amplasament, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace. Mai mult, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai, era o vatră dacică. „Degajând  locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog, pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II – III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni”, povesteşte Lucia Olaru Nenati.

Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra o căţuie şi o amforă proabil de provenienţă romană, ajunsă, fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale, la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. „În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II – III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice, semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan.

[13] Constatin Mihail, Popescu, Nicolae Densușianu, viața și opera (teza de doctorat),   Societătea Scriitorilor Militari, București, Editura Academiei de Înalte Studii  Militare, 2003, p. 54, 143-145

[14] Vezi  şi Ioan Câmpan,  Eminescu, magul călător, Editura Sigma, 2007

[15] Iulia  Brânză Mihăileanu, Geto-dacii în literatura română, Editura GetoDacii, Bucureşti, 2016, p. 78-79

[16] Vezi Tereza Danciu, Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană, în Dacia Mgazin, nr. 73, ianuarie 2012 şi urm.

[17]  „Românul” a contractat năravul în Timpul, 29 iulie 1881,Opere, XII, Editura Academiei, 2010, p. 267

[18] „Poetul nostru nu poate coborâ din nBrig-Belu sau  nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia.” în Viața lui Mihai Eminescu, Bucureşti, EPL, 1966,  p. 5

[19] Adevărul literar şi artistic, anul   XXI, seria II, 1932, nr. 614, 11 septembrie 1932,  p. 1-2

[20] Această formulă am folosit-o prima dată în articolul Mitul dacic al soarelui în poemul postum  eminescian „Memento Mori”, publicat în România Mare, nr. 985 din 12 iunie 2009, p.11, apoi în Motivul soarelui în poemul eminescian postum „Memento Mori”, publicat în revista  Societăţii de Ştiinţe Filologice din România Limbă şi literatură, Anul LIII, vol. I–II, 2011, p. 118–136, şi am argumentat-o în articolele din Dacia Magazin, numerele 78-79, 80, 81 şi 82/ 2012.

 


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii