Bucureşti – primul oraş din lume iluminat cu gaz lampant

În aprilie 1857, Bucureştiul devine primul oraş din lume iluminat cu gaz lampant, urmat doi ani mai târziu de Viena.

Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat această schimbare în viaţa bucureştenilor, este necesar să amintim câteva aspecte importante referitoare la istoria iluminatului stradal bucureştean.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu lăsarea nopţii, străzile erau cuprinse de o beznă totală. Acest lucru se întâmpla în cazul tuturor marilor oraşe ale lumii.

Populaţia se închidea seara în locuinţe şi numai nobilii puteau ieşi, datorită faptului că erau însoţiţi de ostaşi înarmaţi şi de purtători de făclii.

Problema iluminatului stradal se încearcă a fi rezolvată în 1814, când se stabileşte iluminarea Podului Mogoşoaiei cu ajutorul unor felinare.

Se hotărăşte ca de-a lungul Podului, pe o parte şi pe alta, din 7 în 7 case, să se aşeze stâlpi înalţi dotați cu felinare ce urmau să lumineze noaptea cu ajutorul lumânărilor.

Aceste felinare erau lăsate în grija locuitorilor în dreptul caselor cărora erau aşezate. Astfel, iluminatul Podului nu îl mai făceau „stele şi luna”, cum descrie Gheorghe Crutzescu în cartea „Podul Mogoşoaiei – povestea unei străzi”.

În 1830 se stabileşte să fie iluminate cu felinare şi Podul Calicilor (Calea Rahovei), Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor) şi Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă).

Se dorea ca felinarele să fie aprinse cu ulei sau untură de peşte, însă acest plan nu s-a putut pune în aplicare, recurgându-se tot la ajutorul lumânărilor.

În cartea „Captivantul Bucureşti interbelic”, Graziella Doicescu descrie cum funcţionau de fapt aceste felinare:

„Lampagii treceau pe înserat cu o prăjină care avea o lumânare la un capăt. Când ajungeau în dreptul felinarului, cu lumânarea aprinsă, o introduceau cu ajutorul prăjinii prin fereastra de jos şi aprindeau opaiţul. Dimineaţa, capătul prăjinii avea un cornet de metal, răsturnat, pe care-l puneau deasupra flăcării şi o stingeau”.

În 1855, felinarele iluminau străzile bucureştene cu ajutorul uleiului de rapiţă, dorindu-se a fi aprinse între 23 şi 26 de seri pe lună, nefuncţionând în serile cu lună plină.

În acest an oraşul avea doar 30 de lampagii şi 777 de felinare în funcţiune. În anul 1857 uleiul de rapiţă a fost înlocuit cu gazul lampant, pentru început, aşa cum precizează sursele istorice, doar pentru 16 lămpi.

Un rol important în acest sens l-a avut olteanul Theodor Mehedinţeanu, om de afaceri al vremii, care cunoştea bogăţia de petrol a Prahovei, fiind, de asemenea, la curent cu realizările europene în acest domeniu.

Încă din 1856, îndrumat de profesorul de chimie Marin Alexe de la Colegiul Sfântul Sava, a făcut mai multe experimente care au avut rezultate bune.

Theodor Mehedințeanu este cel care înfiinţează prima rafinărie din România, pe moşia Râfov, lângă Ploieşti, moşie aflată în proprietatea lui Constantin Cantacuzino. Se estimează că rafinăria producea aproximativ 2.700 de tone de petrol anual.

Realizarea acestuia a atras atenţia oamenilor de afaceri şi, în mod special, a străinilor, care „treceau în diligenţe prin regiunile noastre pline de petrol”.

Astfel, această zonă a început să atragă cât mai mult populaţia din diferite părţi ale ţării, doritoare să se îmbogăţească. „Ploieştenii ajunseseră abia să mai recunoască regiunea lor”.

Theodor Mehedinţeanu încheie în octombrie 1856 un contract cu Primăria Bucureştilor, prin care se angajează să ilumineze oraşul cu gaz lampant timp de patru ani şi să ridice numărul felinarelor la aproximativ 1000. De asemenea, s-a oferit să asigure iluminatul Bucureştiului la preţul de 335 de lei pe an de fiecare felinar sau lampă.

Printre avantajele petrolului lampant se număra faptul că nu se congela iarna, avea un miros mai puţin supărător decât uleiul de rapiţă şi era şi de două ori mai ieftin. Cu toate acestea, pentru iluminatul oraşului cu gaz lampant se cheltuia anual aproape o treime din veniturile Primăriei.

Dacă petrolul lampant era furnizat de rafinăria lui Theodor Mehedinţeanu, George Potra menţionează în lucrarea „Bucureştii de ieri” că lămpile erau aduse de la Londra de Petre Dancovici, un important negustor bucureştean, a cărui poveste este destul de interesantă.

Acesta era unul dintre nepoţii lui Gheorghe Dancu, care de-a lungul timpului şi-a schimbat numele în Dancovici, unul dintre cei mai pricepuţi meşteşugari în confecţionarea postavurilor de lână groasă.

Născut la Ploieşti, tatăl său l-a dat ucenic la un negustor de pe uliţa Lipscanilor.

Fiind inteligent a desprins cu uşurinţă cunoaşterea mărfurilor şi treburile negoţului, deschizându-şi peste câțiva ani propria prăvălie, tot pe uliţa Lipscani, prăvălie ce purta numele „La leul de aur”.

Datorită faptului că se bucura de succes a putut călători în străinătate pentru a aduce mărfuri noi, făcând ca prăvălia sa să fie cel mai bine aprovizionată din tot Bucureştiul.

Primul magazin de lămpi deschis în București i-a aparţinut însă lui Carol Knappe, cel care introduce pentru prima dată lămpile cu ulei de rapiţă, întrebuinţate din 1854 de Teatrul Naţional în locul lumânărilor.

Un rol important în istoria iluminatului stradal cu gaz lampant l-au avut lampagii. Aceştia veneau cu scara la locul unde se afla felinarul, se căţărau pe ea, scoteau lampa de petrol, ştergeau sticla „întotdeauna afumată”, potriveau fitilul, îl curăţau de scrum şi umpleau apoi cu petrol rezervorul lămpii.

O descriere captivantă a acestor vremuri este prezentată în lucrarea „Bucureştii vechiului regat” de George Costescu:

„Felinarele dacă erau aprinse, se vedeau întrucâtva de la distanţă, aveau însă marele cusur că nu prea lăsau să se vadă bine în preajma lor. Dar la urma urmei, ce erau ele de vină? Gazul-petrol era şi pe vremea aia foarte prost, mai ales când era luat în antipriză, deci în cantităţi mai mari.

Apoi, controlul numărului de felinare aşezate pe străzi era uşor de făcut că pe alea nu le lua nimeni de acolo; dar cum să controlezi dacă toate erau aprinse noaptea, şi, chiar dacă ar fi fost, dacă ardeau atâtea ceasuri cât era nevoie?

Totuşi, cu o asemenea treabă erau însărcinaţi bieţii ipistaţi ai poliţiei comunale. Fiecare subcomisar avea în grija lui câte un sector de oraş de inspectat şi câte un vraf de procese verbale de constatare de scris.

Lampagii veneau ziua cu scara din stâlp în stâlp, se căţărau pe ea la felinar, îl ştergeau pe geamuri cu cârpa ce li se da în fiecare an, abureau şi curăţau deasemeni sticla de la lampă, îi potriveau fitilul cu o foarfecă specială, apoi, când venea seara, o porneau din nou, din lampă în lampă, să le aprindă.

Pe unele le mai uitau din goană, pe altele le aprindeau, dar nu ardeau ele din pricina gazului, apoi, altele nu erau la număr de aprins în seara aceia, şi câte şi mai câte… Căci lampagii nu aveau – vai de capul lor – numai grija asta. În aceeaşi noapte ei trebuia să mai dea o raită, după ce trecea inspecţia, ca să le stingă.

Bieţii ipistaţi nu aveau nici ei cum prididi aşa control, mai cu seamă că aveau ziua de alergat de colo până colo cu alte treburi. Ca să-şi facă deci datoria recurgeau la tot felul de ingeniozităţi. Bunăoară se opreau pe unde erau cârciumile mai pline, apoi dându-se în vorbă mai auzeau pe la unii şi alţii dacă pe străzile lor erau sau nu felinare aprinse. Pe urmă se trăgeau la o masă mai retrasă şi se aşterneau pe scris folie de constatare a contravenţiilor concesiunii la iluminat. De cele mai multe ori ipistaţii nu mai răsbeau cu îndeplinirea misiunii lor şi iluminatul străzilor rămânea pe seama Lunii sau chiar numai a stelelor de pe cer”.

Vremea iluminatului cu gaz lampant începe să apună odată cu introducerea iluminatul cu gaz aerian. În noaptea de 31 octombrie a anului 1871, pe străzile Bucureştiului se aprind 800 de becuri cu gaz aerian. „Îmi amintesc seara inaugurării”, scrie Bacalbaşa.

„Noi, elevii cei mai mari din cursul liceal, am fost scoşi pe Calea Victoriei ca să vedem minunea. Pedagogii ne însoţeau. Am trecut pe Smârdan, prin Lipscani şi pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era iluminatul cu gaz, deşi lămpile ardeau cu o flacără liberă în evantai, cu o lumină galbenă şi tremurătoare, totuşi era mare progresul”.

Introducerea iluminatului cu gaz aerian nu a însemnat însă că s-a renunțat de îndată la utilizarea petrolului lampant, dar încetul cu încetul, va fi folosit doar pentru iluminarea periferiilor și în situaţii extraordinare.

De exemplu, în 1882, iluminatul Capitalei continua să se facă prin cele două sisteme, cu gaz aerian şi cu petrol lampant. În 1901, Bucureştii mai aveau încă vreo 112 km de străzi cu peste 3000 de felinare cu lămpi de petrol.

Privind de-a lungul timpului, petrolul lampant a mai fost folosit pentru iluminat şi în timpul Primului Război Mondial, în timpul ocupaţiei germane, între 1916-1918, când iluminatul electric a avut de suferit.

Electricitatea a fost introdusă pentru prima dată în Capitală în 1882. Primele lămpi cu arc alimentate cu electricitate au fost instalate în grădina Palatului Regal, printr-o legătură s-a iluminat apoi exteriorul Teatrului Naţional, grădina Cişmigiu şi palatul Cotroceni.

La teatru, folosirea curentului electric s-a dovedit o necesitate pentru evitarea incendiilor.

După anul 1900 se doreşte folosirea electricităţii atât pentru iluminatul public, cât şi pentru cel particular, lucru ce a generat destul de multe discuţii, având în vedere că Societatea de gaz nu intenţiona să generalizeze iluminatul cu electricitate. Astfel, populaţia înstărită a început, ca şi o parte din instituţiile de stat din Capitală, să-şi formeze propriile uzine.

Fiecare uzină deservea proprietarul şi un grup de case dimprejur. Bucureștii aveau în jurul anului 1900 o mulţime de uzine electrice, de care beneficia o mare parte a populației nerăbdătoare de a avea lumină electrică.

Uzinele se aflau la Spitalul Elisabeta, Moara Assan, Tipografia Universul, Fabrica de Bere Bragadiru, Spitalul Filantropia, Palatul Cotroceni, Fabrica Luther, Hotel Continental, Ziarul Adevărul sau Spitalul Colţea.

Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Varstelor)

 

Sursă foto: Muzeul Municipiului București

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină