Noutăți

România văzută prin ochii unei iranience – la braț cu Omar Khayyam pe cărările României

  •  
  •  
  •  

Am venit prima oară în România în luna februarie a acestui an.

Ochiul și sufletul meu persan erau obișnuite cu grandiosul, cu spectacolul peisajelor imense ale stepelor Iranului, ale Mării Caspice și ale Golfului Persic, cu dimensiunile imperiale ale clădirilor istorice somptuoase, sau ale munților cu înălțimi de peste 5.000 de metri altitudine.

În plus, fiindcă provin dintr-o cultură diferită de cea europeană, mărturisesc că am ajuns în România cu anumite idei preconcepute care însă mi-au fost demontate pas cu pas de către primitoarele mele gazde.

Februarie este prin definiție o lună atipică pentru turism din toate punctele de vedere. Neobișnuită a fost însăși schimbarea mea din poziția de ghid turistic (profesie și pasiune, în același timp). Deprinsă să povestesc, acum am ascultat.

Simfonia românească a diversității

Din păcate, timpul limitat mi-a permis, mai întâi, o incursiune pe Valea Prahovei. Am plecat dintr-un București izbit pe neașteptate, într-o izbucnire de orgoliu a iernii, de o zăpadă întârziată.

Bucureștiul care m-a sedus cu formele orientale ale Hanului lui Manuc, dar și cu impunătoarele forme europene ale Operei Române (o seară de balet minunată), mi s-a părut un amalgam eclectic de stiluri dintre cele mai diferite.

Cartierele mai noi, cu blocuri care par uriașe piese de lego azvârlite în joacă, sunt întrerupte pe alocuri de mici oaze nostalgice ale Bucureștiului de altădată.

Atmosfera romantică a caselor interbelice de pe Bulevardul Aviatorilor contrastează atât de mult cu atmosfera impunătoare, dar severă, a Bulevardului Unirii, dominat de Palatul Parlamentului, fostă Casă a Poporului.

Apropos de asta, vizitând uriașul edificiu am sesizat cât de subtilă este limba română. Desigur, clădirea este aceeași, cea construită la ordinul ultimului dictator român.

Parlamentul este și el tot o casă a poporului, un for al reprezentanților săi. Dar într-un fel sună în dictatură numele acestei clădiri simbol și în alt fel în democrație.

Chiar lângă București am găsit sursa de inspirație a arhitecților care au ridicat frumoasele case în stil neoromânesc.

Mă refer la Palatul de la Mogoșoaia, o emblematică bijuterie pentru stilul numit brâncovenesc, după voievodul Constantin Brâncoveanu.

Am ascultat aici povești palpitante de iubire, trădări, eroism dus până la martirizare, măriri și decăderi, înflorire culturală, toate împletite atât de oriental…

O felie dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea din povestea fără de sfârșit a unui popor latin ridicat ca o stâncă într-o mare slavă. O felie parcă decupată din Divanul lui Firdoussi…

Am avut surpriza să descopăr în România un colț de rai care mie mi s-a părut a fi un Iran în miniatură.

Forme de relief dintre cele mai diverse. Anotimpuri amestecate, de la zăpada din București la toamna din Brașov, cu accente de primăvară pe traseu.

O uimitoare diversitate de peisaje prelingându-se ademenitor din munții Carpați până în unduirile majestuoase ale fluviului Dunărea despletite în unica Deltă a Dunării, apoi pierdute în îmbrățișarea Mării Negre.A

cea Dunăre unde un alt „călător” persan, Darius I, s-a oprit cu peste 2.500 de ani în urmă…

Transilvania, la Porțile Occidentului

Urcând spre Valea Prahovei am trecut pe lângă Ploiești, ratând milimetric intrarea în podgoria Dealu Mare – regatul vinurilor românești.

Nu am avut cum să nu mă gândesc la ce versuri minunate ar fi inspirat aceste superbe licori pe marii noștri poeți Khayyam și Hafiz, trubadurii vinului, iubirii și naturii.

Cu greu mi-am înfrânt pornirea de a ruga gazdele să oprim măcar pentru o zi pe această notă atârnată ca un bob de strugure de portativul paralelei de 45 grade latitudine nordică.

Intrând în munții Carpați spre Transilvania, am remarcat prin orașele străbătute o eleganță arhitectonică specifică Europei, dar cu elemente de decor interior care rezonează perfect cu stilul sofisticat specific Orientului, așa cum am văzut mai întâi la castelul Peleș.

Din păcate, castelul Cantacuzino din Bușteni, deși la fel de emblematic, a rămas și el pentru următoarea vizită. Orașe-cetate locuite încontinuu din Evul Mediu până azi, așa cum am văzut la Sighișoara, dar și în centrul istoric al Brașovului.

Popasul în Brașov înseamnă pentru orice turist străin un jalon care trebuie bifat obligatoriu pe harta călătoriei sale.

Să iei masa într-unul din restaurantele care străjuiesc Piața Sfatului, să bei o cafea pe terasa Casei Krantza în timp ce privirea îți planează deasupra orașului vechi și nou, toate astea înseamnă o teleportare în timp, dar și în spațiu.

Brașovul respiră un aer atât de occidental încât ai senzația că te afli într-un burg medieval german. Și nu e vorba numai despre Biserica Neagră sau despre hotelul care a găzduit împărați austro-ungari. Fiecare clădire poartă între pereți povești conectate la spațiul occidental al Europei.

Între zidurile vechii cetăți, am putut trăi o senzație unică de îmbinare a trecutului cu prezentul, mai ales când am străbătut renumita stradă a Sforii, lungă de 80 de metri și lată de numai 1,35 metri.

Practic este un coridor de trecere între Poarta Șchei și Piața Sfatului. Datând din secolul al XVII-lea, romantica străduță este locul de întâlnire a îndrăgostiților.

În Evul Mediu, aici se ascundeau îndrăgostiții ai căror părinți nu erau de acord cu relația lor. Poveștile cu iz shakespearian de Romeo și Julieta au generat peste ani legenda care spune că îndrăgostiții care se sărută pe Strada Sforii sunt destinați să rămână împreună toată viața. Dacă ar fi trecut Hafez pe aici…

Din Brașov am trecut spre Sighișoara, cu un scurt popas în biserica fortificată de la Prejmer, impresionantă prin dublul său rol.

Între zidurile sale dimensiunea sacră și cea profană a vieții se împletesc într-o senzație care pregătește călătorul pentru experiența unică a Sighișoarei, ultima cetate medievală a Europei locuită încontinuu chiar și azi.

Case în care viața cotidiană curge neîntrerupt de sute de ani, ferestre la care lumina nu s-a stins niciodată. Este un loc pe care trebuie să îl vezi și să îl revezi până îi pătrunzi toate mesajele.

Dacă mai ai și șansa să prinzi Festivalul de Muzică și Artă Medievală, atunci poți spune că începi să înțelegi ștampila pusă de eternitate pe spiritul românesc.

Atât de departe, atât de aproape…

Am pornit descoperirea României cu sentimentul că deschid o ladă plină cu neașteptate și uimitoare comori. Pe măsură ce ridici capacul, ochii ți se umplu de strălucirea câte unei piese din tezaurul natural, istoric și cultural al acestei țări atât de departe, dar, paradoxal, atât de aproape de Persia.

Am aflat că pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, un călător englez numea Principatele Române ca fiind Porțile Orientului. Nu am înțeles imediat de ce.

Abia spre sfârșitul călătoriei am început să înțeleg și, cu siguranță, îmi vor trebui încă multe alte experiențe pentru a pătrunde pe deplin sensul sintagmei.

Într-adevăr, România este indiscutabil o parte a Europei, atât din punct de vedere geografic, cât și cultural. Dar există ceva în felul de a fi al oamenilor de aici care transcende spiritul european și trimite cu gândul la spiritul și stilul oriental.

Sufletul deschis, ospitalitatea, chiar și unele preferințe culinare din bucătăria tradițională, unele elemente din împodobirea țesăturilor naționale. Toleranța și multiculturalismul.

Chiar și unele nume de localități, cum este Perșinari din județul Brașov. Nu sunt specializată în etimologie și, sincer, habar nu am dacă acest toponim are vreo legătură cu „excursia” regelui Darius. Dar urechea mea persană a fost încântată să descopere sonoritatea aceasta.

Trebuie să revin pentru că nu poți descoperi cu adevărat România până nu îi pipăi toate cărările cu talpa piciorului, până nu îi adulmeci aromele și nu o guști.

Pentru că România este și o simfonie de arome și gusturi care se ridică din farfuriile cu preparate tradiționale și din paharele de vin spre a-ți fermeca simțurile în ritmurile unei muzici populare atât de apropiate sufletului meu.

Trebuie să revin pentru că vinul românesc este un tezaur național fără de care această țară nu poate fi înțeleasă și nici percepută în profunzimi. Practic, vinul este o parte integrantă a acestei culturi atât de europeană, dar și atât de orientală.

Iată de ce, după ce am venit în România ca turist, am plecat ca prieten. Iată de ce am acceptat să revin la invitația Editurii Vinosofia de a demara un proiect turistic având ca suport cultural poezia persană și vinul românesc.

Atunci sper ca aceste însemnări să devină prologul unui jurnal de călătorie mai amplu…

NAFISEH SHOKRI

Sursa: CERTITUDINEA


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii