Noutăți

MIHAI VINEREANU: Limbile italice nu provin dintr-o limbă proto-italică, ci din traco-iliro-celtică

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparţinând dialectelor-Q şi cele aparţinând dialectelor-P. Toate aceste limbi împărtăşesc o bună parte din lexic, precum şi un număr de caracteristici fonetice.

Diferenţa majoră între dialectele-Q şi dialectele-P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele-P, dar au rămas neschimbate în dialectele-Q.

În limbile celtice avem o situaţie identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparţineau dialectelor-P, pe când cele insulare (şi probabil şi celtiberica), aparţineau dialectelor-Q.

În cazul limbilor italice osca şi umbrica aparţineau grupului dialectal-P, iar celelalte (inclusiv latina) aparţineau grupului dialectal-Q. De fapt osca şi umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Ch. şi stabilite în peninsulă.

Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoşii oscilor şi ai umbrilor au emigrat din spaţiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atât de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar şi de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică.

Cu alte cuvinte oscii şi umbrii erau de fapt la origine celţi, iar limbile vorbite de ei erau dialecte celtice, desprinse din celtica continentală, pe la 1200-1300 î.Ch.

Indo-europenişti de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler şi alţii au arătat că limbile italice nu s-au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populaţii vorbind limbi înrudite.

Lingvişti de renume precum şi Beeler arată că limbile italice nu provin dintr-o limbă proto-italică, ci sânt rezultatul unor migrări succesive de-a lungul timpului fie din spaţiul traco-iliric, fie din cel celtic.

Într-adevăr, a existat, în mod indubitabil o comunitate traco-iliro-celtică, iar italicii nu sânt altceva decât triburi emigrate din spaţiul traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii).

Prin urmare, italicii nu sânt decât un amestec de astfel de emigranţi (traco-iliri sau celţi), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrând desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sânt înrudite, deşi înrudirea lor provine dintr-o perioadă pre-italică.

Astfel că ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenţei reciproce a limbilor italice din care face parte şi lingua romana rustica, a avut influenţă şi în celelalte provincii.

Mai precis: aceeaşi lingua romana rustica a reuşit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia şi Spania, ceea ce se întâmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică.

Aceste limbi şi dialecte locale nu au fost, însă, influenţate la fel de mult şi la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovaţii” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X până în zilele noastre.

Avem convingerea că lingua romana rustica nu a fost alta decât limba etruscă sau o variantă a limbii etrusce care s-a vorbit pe un teritoriu întins al peninsulei italice, fiind, la un moment dat cea mai vorbită limbă din peninsulă.

Înainte ca Roma să se ridice etruscii ocupau o bună parte din peninsula italică. Cercetătorul american Mel Copeland în lucrarea sa Introduction to the Etruscan Language arată etrusca era o limbă italică, foarte apropiată de latină.

Printre alte caracteristici care o definesc în mod special este prezenţa articolului hotărât, fiind singura limbă italică cu articol hotărât, similar cu cel din limbile romanice.

Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p şi b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau  în limbile oscă şi umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeaşi limbi), făcând ca aceste limbi să nu mai pară atât de diferite de dialectele-Q (latina şi celelalte).

Fenomenul s-a repetat prin modelarea fonetică a limbilor şi dialectelor celtice vorbite în Galia şi Spania, transformându-le, fără să le elimine, aşa cum s-a crezut până acum. Acesta este un detaliu extrem de important de care va trebui să se ţină cont de acum încolo.

În ceea ce priveşte româna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc. În română, mai toate elementele lexicale au aceeaşi evoluţie fonetică, de la proto-indo-europeană la română, fie că sânt de origine traco-dacă, fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedeşte că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sânt realmente de origine latină.

Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem şi osco-umbrica) le-au transformat în bi-labiale, ci şi traco-ilira.

Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), româna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedeşte că lingua romana rustica nu a influenţat cu nimic traco-daca la nivel fonetic şi, în mod logic, nici la nivel gramatical.

Singura influenţă este cea a unor împrumuturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).

Putem adăuga că ceea ce s-a întâmplat atunci, cu peste 2.000 în urmă în peninsula italică şi apoi câteva sute de ani mai târziu, dincolo de Alpi (în Galia şi Spania), s-a întâmplat mult mai târziu cu dialectele limbilor moderne, atunci când au început să se impună limbile literare.

Nici româna nu a făcut excepţie de la această regulă. O serie de deosebiri de pronunţie au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba română. Astfel, acolo unde trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s-a revenit la formele în f.

Un fenomen amplu răspândit în graiurile româneşti (în special în cele din Moldova şi Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p şi b la chi şi respectiv ghi, atunci când erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc.

O astfel de pronunţie sună neobişnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferenţe de pronunţie să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile româneşti din România, datorită învăţământului obligatoriu şi a mass-media, dar ele sunt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde până nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influenţa limbii române literare era mult mai mică.

Aşa vor fi sunat şi diferenţele de pronunţie ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină şi ale celorlate dialecte-Q din peninsulă, ca şi cele ale celţilor din Galia, fraţi buni cu osco-umbri.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii