G-ral (r) Dr. Mircea Chelaru: Marginalizarea românilor și crearea unui „israel țigănesc” în România

În fireasca lege a lui Dumnezeu care a lăsat puterea vieţii prin înmulţire şi asociere, am fost poporul cel mai numeros după inzi, iar ca vârtoşenie genetică nu am avut de făcut prea multe comparaţii.
Toate acestea veneau din modul simplu, dar sănătos de viaţă individuală dar şi dintr-o lege a pământului imprescriptibilă şi neiertătoare.
La daci, ca de altfel la toate seminţiile pelasge, de unde ne-au rămas moştenire legile sacre belagine, un bărbat de cincizeci de ani, fără copii, trebuia să acorde respectul public celui de treizeci de ani, dar care era tată.
Este universal acceptat că folclorul în general, cu atât mai mult al nostru, este memoria desăvârşită din care nu putem niciodată exclude ceea ce a fost, este şi va rămâne lege a pământului.
În folclorul nostru se spune că ai făcut umbră pământului de pomană dacă în viaţă nu ai zidit o casă, nu ai sădit un pom, nu ai săpat o fântână sau nu ai dat viaţă unui copil.
O lege intrată în mecanismul nerostit al organizării familiei, gintei, obştii, comunităţii şi naţiunii care îşi conservă aproape esoteric dreptul la continuitate şi veşnicie.
Iar românul născut cu aceste valori în prispa casei, oricât de dificilă i-a fost existenţa a urmat legea pământului cea strămoşească, împli- nindu-i voia.
Am pierit cu sutele de mii, ba chiar cu milioanele de-a lungul timpului pentru a ne păstra vatra, graiul şi credinţa. Şi tot cu milioane ne-am regenerat mai abitir, mai sănătos şi plini de vigoare pentru a statornici semnul neamului şi numele purtat de el, în această ţară!
Numai că de la o vreme încoace, am început să ne împuţinăm. Din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai mărunţi, din ce în ce mai bicisnici… Şi asta cam de după al Doilea Război Mondial.
Mai corect, după distrugerea gospodăriilor de familie, matricea noastră făcătoare de neam numeros. Desproprietărirea, colectivizarea, orăşănizarea artificială, egalitarismul socialist, deznaţionalizarea identitară şi crearea unui metis socialist universal au contribuit la prăbuşirea sporului de populaţie indigenă.
Măsura de interzicere a avorturilor şi apariţia „decreţeilor” a fost o încercare de revitalizare a elementului românesc. O măsură discutabilă, chiar încriminabilă din punct de vedere etic, dar necesară faţă de o realitate alarmantă.
Pentru că, oricum, etnicii conlocuitori îşi făceau rata înmulţirii conform unei filosofii a supravieţuirii alogene. Şi iarăşi nu am învăţat nimic din această dramă prin care am trecut.
Populaţia românească a scăzut alarmant prin refuzul cuplurilor de a avea copii, prin avort, prin mortalitate infantilă nepermis de ridicată, prin emigrare în masă şi renunţare la cetăţenie.
A dispărut bucuria de a trăi, s-a spurcat relaţia firescului între tineri şi, continuu, se induce perfid sexualitatea comercială diseminând neîncrederea în valorile stabilităţii, în puritatea actului procreativ.
Femeia este încurajată să renunţe la feminitate şi gingăşie, la natura sa firescă, la rolul său maternal, fiind provocată, cu mari reuşite, să practice abandonul, divorţul, carierismul şi poligamia.
Pervertirea sau prostituarea femeii dă măsura moralei unei societăți, oricare ar fi aceasta. Nu pledez pentru puritanism scorţos şi lipsit de uzul realităţii.
Nu este cazul să stigmatizăm o fiinţă sau alta doar pentru că nu este conformă unei stricteţi publice. Dar acceptarea face referire la excepţia de la o conduită covârşitoare. Ce ne facem atunci când covârşitoare este conduita anormală? Ce ne facem când excepţia este tocmai conduita normală?
Pentru aceste cauze, şi probabil, încă multe altele, am ajuns ca populaţia acestei naţii să scadă cu un milion de suflete pe deceniu!! În acelaşi timp, alte populaţii, ce-i drept băştinaşe, sporesc exponenţial, fără să se încadreze prea temeinic în rigorile unei vieţi social – culturale civilizate. Dintre acestea, cea mai evidentă este etnia ţigănească!
Guvernele de până acum nu au schiţat nici o ripostă la această problemă fundamentală, ca şi când ea nu ar exista, deşi pentru națiunea română e o chestiune de viață şi de moarte.
Ele s-au ocupat predilect de imaginea proprie şi personală, s-au dat de ceasul morţii pentru salvgardarea „democraţiei firave”, sau au exersat până la reflex condiţionat „tumba pentru integrare”.
Ne-au confiscat numele etnic, l-au rebotezat în ghetourile marilor oraşe, l-au rromanizat, l-au pângărit şi l-au împrăştiat cu intenţie prin toată Europa. Ne-au pus capac! Da, acesta-i termenul. O execuţie publică la scară mondială! Fără echivoc.
Surclasarea noastră nu este doar numerică. Ea este mai degrabă una de identitate culturală şi a devenit o problemă de supravieţuire bioetnică.
De două sute de ani de când i-am dezrobit, nu am reuşit, pentru că nici nu am vrut, să românizăm țiganii, dar de douăzeci de ani de la revoluție încoace, am reuşit să țigănim România! Pentru aşa că s-a vrut!
Guvernele noastre s-au făcut că nu văd ruşinea şi blamarea adusă de comportarea acestor minoritari cu pretenţie majoritară în continuă ofensivă demografică, cu acte de „români”, şi nu au sesizat la timp ce discreditare s-a abătut peste noi din cancelariile fandosite ale democraţilor Europei.
Dimpotrivă, sub oblăduirea externelor lui Petre Roman s-a dat undă verde la etnonimul de rrom cu doi „r”. Iar sigla de cod european a României a fost schimbată din „ROU” cu cea de „ROM”. Şi ne mai întrebăm cine şi cum dintre „ai noştri” au pus serios umărul trădării la ţiganizarea României!
Ar fi trebuit, de multă vreme, soluţionată adaptarea firească a populaţiei ţigăneşti la o condiţie civilizată şi la o muncă cinstită nespeculativă, folosind eficient şi imaginativ resursele oferite de şcoală şi acţiunile sociale filantropic-educative, consonante cu tipopsihologia etniei.
Nu trebuie să le cerem să fie ca noi. Respectul faţă de tradiţia şi valorile lor de origine sunt condiţii ale unei conlocuiri pe un spaţiu de proprietate ereditară al românilor.
Cu obligaţia ca şi ei, la rândul lor, să ne respecte datina şi condiţia noastră identitară. Nu noi trebuie să fim toleraţii lor. Este firesc să remarc în acest moment pe Kevin Rudd, primul ministru al Australiei în problema imigranţilor.
Parafrazându-l, putem spune „ţiganii, nu românii trebuie să se adapteze”. Nici un proiect director realist nu şi-a propus eradicarea din mediul lor, prin factori educativi şi reguli din interiorul comunităţilor, a răului comportament, prostului gust, vulgarităţii, vagabondajului, cerşetoriei, violenţei, subculturii.
Se invocă papagaliceşte directive europene, filosoafe dar fără temei, pentru reinserţii sociale, pentru planing-uri familiale, pentru fel de fel de bazaconii, în loc să creăm soluţia de a le fi cultivată public tradiţia ţigănească şi ridicată demnitatea specificităţii în ceea ce are ea autentic.
Prin noi şi pentru noi trebuie să facem şi să impunem diferenţa. A fi uman nu înseamnă a fi şi idiot. A fi tolerant nu înseamnă a fi şi prost. A ceda de la aceste reguli este totuna cu a te condamna la dispariție etnospecifică.
Proiectul european în problema ţigănească este un eşec, pe care îl suspectez a fi fost bine chibzuit de cerberii occidentali. Pentru că problema a fost fabricată abil şi au aruncat-o în ograda românilor, sârbilor sau bulgarilor.
Dar mai ales în seama românilor în a căror ţară ar fi bine să se creeze un fel de „israel ţigănesc”. Iar guvernele noastre şi-au însuşit sub obedienţă aceste teze defăimătoare pentru a nu-şi deranja stăpânirea, în loc să repună în drepturi comunitatea ţigănească şi să-i recunoască legile sale de existenţă.
Dacă am făcut remarca pentru români atunci, cu atât mai mult este valabilă pentru ţigani acum: „nu poţi fi un bun cetăţean român dacă nu eşti mai întâi de toate un bun ţigan în obştea ta”.
(Mircea Chelaru, „România moluscă”, Editura Semne, București, 2012 – fragment)
Sursa: CERTITUDINEA
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu