Noutăți

Secuii – urmaşii avarilor – total diferiți de unguri… Primele contacte cu românii!

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

În consens cu gestele ungureşti, unii autori, în general umaniştii, i-au considerat ”de neam hunic” (ex. A. Verancsics). Alţii însă au apreciat, datorită sonorităţii numelui, ”că sunt mai vechi decât hunii şi de aceea se numesc scituli”, adică ”sciţii mici” (Antonio Possevino), fiind deci ”un neam al sciţilor” (G. Reicherstoffer, Stephan Taurinus, etc.), de unde numele, des folosite ca derivate din ”zekel” – ”siculi”, ”ciculi”, ”scituli”.

Pentru toţi însă, cu excepţia lui Petrus Ranzanus (1420-1492) – călugăr dominican de origine siciliană, care vedea în ei antica populaţie a siculilor din Sicilia – secuii au venit din stepele nord-pontice, ”scitice”, pe calea folosită de toate populaţiile izvorâte din îndepărtata Asie, inclusiv de către huni.

Noi înşine, datorită numelui – ”szekelyek”, derivat din ”szkil-sikil”, cu semnificaţia, în ”Eski Turkce” (”limba turcă veche”) de oameni ”de neam ales”, ne-am gândit cândva că ar fi vorba de un grup minor de migraţie anterioară maghiarilor, poate un trib al avarilor sau mai degrabă un grup eterogen de elemente turco-asiatice, rămas sau infiltrat în secolele V-VIII în zona de hotar a Transilvaniei, prea puţin important pentru a fi amintit de cronicarii timpurii în rândul locuitorilor şi stăpânitorilor Pannoniei la venirea maghiarilor: ”Slavii, Grecii, Teutonicii, Mesianii şi Vlahii”.

Astăzi însă, suntem în măsură să afirmăm, după sursele germane ale secolelor IX-XIII (Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense, etc.) că secuii au fost cu certitudine urmaşii avarilor, neam turcic originar din Mongolia şi înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tătaro-mongolii, turcii,etc., total diferiţi aşadar de maghiarii finici.

Expansiunea avarilor și perioada de glorie

Avarii şi-au făcut apariţia în spaţiul etnogenetic românesc în cadrul marii migraţii răsăritene de la jumătatea veacului VI. Atraşi iniţial de Dunărea maritimă, colaborează, având rolul predominant, cu slavii (sclavinii), kutrigurii hunici şi cei pe care istoriografia stalinistă ne-a obligat să-i considerăm slavi şi pe care, studii mai vechi sau mai noi (Igor Gorman, Nico Zupanici, O.N.Trubacov, F.P.Falin, Gh. Brătianu, etc.) i-au identificat ca fiind sarmaţi, rude bune cu alanii – ANŢII. (Urmaşii lor osetti trăiesc şi astăzi în Caucaz).

În timp ce slavii, anţii şi kutrigurii s-au concentrat asupra drumurilor imperiale spre Bizanţ, încercând să forţeze Dunărea, avarii au fost atraşi, pe calea nordică, de longobarzii germanici, pentru zdrobirea puterii gepizilor stabiliţi în Pannonia. Oferta longobardă venea la timpul potrivit, deoarece, cererile avarilor adresate Imperiului Roman de Răsărit de a se stabili la sud de Dunăre (558, 561) fuseseră respinse.

Conduşi de Baian (c. 558-605) avarii îi zdrobesc pe gepizi dar nu în folosul neamurilor răsculate. Se instalează ei înşişi aici, fondând un kaganat între Alpi, nordul Carpaţilor şi Adriatica, în anul 567. Cuceresc Boemia, Moravia şi Slovacia (570-580), Dalmaţia şi Illyria în 583, impunând Bizanţului plata tributului, apoi devastează Dunărea pe ambele maluri (587) până la Silistra şi întreaga Peninsulă Balcanică (592-598).

Sunt momentele care înscriu în istorie ca monument de limbă română îndemnul ”Torna, torna fratre” (vezi T. Simocatta şi T. Confessor). Abia în 601 armatele imperiale reuşesc să-i oprească, iar în Occident sunt opriţi de regatul franc reunificat de Clotar II (584-629).

Decăderea. Carol cel Mare nimiceşte statul avar

Slăbind după moartea lui Baian, primul kaganat se va prăbuşi sub loviturile slavilor din Pannonia, care se răscoală în anul 623 sub conducerea lui Samo. Intraţi sub controlul slavilor, avarii vor suferi pierderi grele la asedierea de către aceştia a Constantinopolului (629). Samo îi învinge şi pe francii lui Dagobert I (629-639), la Wogattisburg (631) consolidându- şi stăpânirea în Panonia dar, la moartea sa, statul se destramă.

Dispariţia construcţiei statale din Pannonia constituia o şansă pentru avari care au primit noi întăriri din Asia astfel că, pe fundalul invaziei bulgare la Dunărea de Jos, kaganatul avar se reîntemeiază în Pannonia (675-680) ajungând principalul rival al Regatului franc, apoi al Imperiului carolingian, în Europa Centrală.

În tot acest timp, avarii au fost în contact cu românii din teritoriile supuse dar şi cu cei de la est de Tisa, deoarece, în căutarea sării, şi-au extins controlul asupra lor. Arheologic, prezenţa lor a putut fi identificată izolat la Felnac, Sânpetru, Socodor (jud. Arad), Dumbrăveni sau Teiuş (jud. Alba). Lingvistic, mărturie a coabitării, ne-au lăsat moştenire cuvântul ZOAPAN (dregătorul însărcinat cu strângerea impozitelor de la comunităţile locale) care a dat românescul – jupân, jupan (Mircea Rusu) preluat ulterior şi de slavi – pan şi de maghiari – ispan şi probabil cuvintele kende (rom. Cândea) şi khan, khagan (kean, kan) preluate ulterior şi de unguri, de la români.

Simţindu-se puternici, avarii au atacat, la sfarşitul veacului VIII, statul franc, fapt ce a dezlănţuit războiul condus împotriva lor, până la zdrobirea completă a kaganatului avar, de către Carol cel Mare (768-814). Potrivit Analelor Regilor Franci, izvor contemporan, dar şi unui izvor german ulterior (Poeta Saxo), aceştia întemeiază ca bază împotriva lor, încă din 782, marca de graniţă Östmark (Austria).

Tentativele avarilor de a desfiinţa ”Marca de Est” (Austria) eşuând în 788, Carol pregăteşte contraofensiva şi, în războiul din anii 791-796, nimiceşte statul avar, lărgind frontiera francă până la Dunărea de Mijloc, în Pannonia.

Trecând fluviul, armatele sale îi fugăresc pe avari până la Tisa, astfel încât avarii, ”trans Tiszam fluvium fugatis”. Noi expediţii au fost organizate în anii 800 şi 805, când se consemnează în sursele germane ale anului 1277 că ”ungurii” ar fi fost alungaţi peste Tisa ”unz in Walahen”.

S-au închinat lui Arpad, în anii 896-903, servindu-l ca trupe auxiliare

Cum de sunt numiţi ”unguri” pentru anul 805, de către un izvor târziu? Fiindcă, între timp, debuşând maghiarii la Muncaci şi cucerind Ţara Ungului (de unde numele de ”unguari”), rămăşiţele avarilor s-au pus sub protecţia lor. De aceea Analele Fuldense vorbesc la anul 895-896 despre ”avarii care îşi zic unguri”.

După opinia noastră, alungaţi dincolo de Tisa, avarii erau trăitori nu numai în Ducatul Bihorean al lui ”Menumorut” la venirea maghiarilor ci şi, amestecaţi cu românii, în Maramureşul istoric, la Ung, Muncaci şi în Carpaţii Păduroşi (”munţii de zăpadă”). O parte dintre ei vor fi fost supuşi de Arpad după stabilirea la Muncaci şi cucerirea întregii regiuni româneşti nordice (astăzi aflată în Ucraina subcarpatică, Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria).

S-au închinat lui Arpad, în anii 896-903, servindu-l ca auxiliari, deoarece, proaspătul ”duce de Ung”, domnea nu numai peste maghiarii finici, dar şi peste mult mai numeroasele populaţii türcice aliate (kabari, bascurzi, pecenego-cumani, etc.)

Arheologic, momentul stabilirii maghiarilor finici la Muncaci şi Ung, coincide cu cercetările lui Kurt Horedt din anii 1956-1958 care, ca o dovadă în plus a originii avare a secuilor, stabilise faza de declin a culturii avare a secuilor în N-V României, obiectele de metal nobil, turnate şi ornamentate cu grifoni încetându-şi acum existenţa.

Cea mai mare parte a secuilor au continuat însă să-şi ducă existenţa în stânga Tisei, ca populaţie subordonată militar şi tolerată în ducatul lui ”Menumorut”.

Au învățat scrierea runică de la „sălbaticii vlahi”

Pentru originea avară a ”secuilor” iniţiali pledează inclusiv numele pe care această populaţie îl utiliza la venirea maghiarilor, acela de ”szkil-sikil” adcă ”de neam ales” deoarece, ca rămăşiţe ale avarilor, care supuseseră la bir Imperiul Roman de Răsărit şi-l înfruntaseră în Occident pe Carol cel Mare, dominând Europa Central-Răsăriteană un sfert de mileniu, pretenţia era justificată!

Sunt şi voci care pretind că numele ar deriva de la ”scaunul” de judecată, secuii fiind organizaţi din momentul stabilirii lor definitive în Carpaţii Orientali pe ”scaune”. De unde ”scaun” însă la populaţii trăind în corturi şi obişnuite să împartă dreptatea din şaua calului? În ”scaun” stătea cneazul, voievodul (duca) adică ”judex”-ul (jude) român, apoi domnul, când făcea ”judeţul”, deci termenul a fost împrumutat de la români.

Acesta şi multe altele deoarece, împinşi de germani dincolo de Tisa, la ”sălbaticii vlahi”, secuii au convieţuit cu aceştia în, şi ”dincolo de munţii de zăpadă” (Rudolf din Ems). La venirea maghiarilor ei trăiau aşadar ”amestecaţi” confirmă gestele ungureşti, ”cu românii, vecinii lor din munţi”, de la care au învăţat scrisul cu caractere runice (preluate de români de la varegi şi kazari) şi alături de care împărtăşeau ”aceeaşi soartă” (Simon de Keza, Chronicon Pictum).

Documentar, secuii pot fi atestaţi cu certitudine alături de Arpad, ca forţă militară aliată, cu ”contract” în privinţa împărţirii prăzii (pământuri, păşuni şi supuşi din cadrul acelui ”mult popor” băştinaş), abia în anul 904, când se pun la dispoziţia acestuia, în tabăra de la ”Coroug”, după ”defectarea” lui Tuhutum.

Dr. MIRCEA DOGAR

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii