Concluzie hilară, determinată de abordarea latinistă: limba română s-a format din cuvintele celor care… le-au învățat de la noi!
În 1954, Alexandru Graur a publicat sub egida Academiei R.P.R, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, o cărțulie de două sute și ceva de pagini în care aduce mai întâi un omagiu consistent marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin care, știm cu toții, era și primul lingvist al Romîniei.
Învățătura lui Graur, ca și a marelui dascăl, era că așa-zisa limbă română, o limbă de împrumut cu o istorie recentă, reprezenta un amestec majoritar de cuvinte latine și slave, cu o evidentă coloratură maghiaro-turcă. Nouă ni se pare că această idee ține de niște vremuri de tristă amintire.
Fenomen curios: făuritorii dicționarelor noastre au fost alogeni
În realitate, nu este deloc așa. Graurul limbii române e conservat și astăzi pe post de vultur. Lecția lui este predată în continuare în școlile românești, iar documentele de bază, dicționarele de toate felurile, nu s-au schimbat deloc. Mai mult, șefii academici de astăzi nu ratează nicio ocazie ca să ne reamintească despre tinerețea limbii și istoriei române.
Epoca lui Graur reprezintă pentru istoria noastră culturală punctul culminant al denaturării limbii române prin exacerbarea unei așa-zise componente slave.
Ca să înțelegem mai bine acest fenomen cultural, trebuie să ne întoarcem un pic înapoi, în a doua jumătate a secolului XIX, când apar primele dicționare ale limbii române alături de alte lucrări de lingvistică. Autorii acestora sunt alogeni M. Gaster, H. Tiktin, A. Cihac, F. Miklosich ș.a.
Din acestea rezultă că limba română este alcătuită doar din împrumuturi din alte limbi, așa cum am văzut mai sus, iar cuvintele care există totuși în limba română și nu au creditori identificați sunt de origine necunoscută.
Toate aceste chestiuni sunt puse în acord cu o istorie potrivit căreia, după cel de-al doilea război romano-dac din 105-106, bărbații daci au fost exterminați, iar femeile lor au procreat cu legionarii romani indiferent de naționalitatea lor și au dat naștere poporului român.
Femeile și copiii au trebuit să învețe limba latină. Cu alte cuvinte, poporul român este un popor de bastarzi și vorbește limba încropită în momentele acelea.
Această poveste nefericită a fost, să zicem, culturalizată în secolul XIX și transmisă din generație în generație prin instituțiile statului român până în zilele noastre.
Mai mult, acum, autoritățile academice supralicitează fenomenul și ne transmit cuvântul de ordine că poporul român este chiar mai tânăr – cu cel puțin o mie de ani. La fel și limba.
Populația peninsulei italice se trăgea din scito-traco-geți
Povestea aceasta nu este doar idioată și jignitoare pentru români. Este vicleană și periculoasă, căci pornește de la o evidentă rea-credință care utilizează naivitatea și infantilismul drept instrumente de manipulare.
Oricât ar părea de ciudat, pentru „meseriași”, o minciună cusută cu ață albă prinde mai bine la mulțime decât ceva verosimil și demonstrabil. Ne vom ocupa mai departe doar de falsul latin care este peren, nu de cel stalinist care, sper, era doar o rătăcire conjuncturală.
Înainte de a aborda chestiuni privind istoria românilor, cred că e bine să analizăm puțin istoria demografică a Peninsulei Italice și situația specială a limbii latine.
Strămoșii romanilor, italo/ latino-faliscii, au migrat în peninsulă pe la mijlocul mileniului II î.Hr., din zona mijlocie a Dunării, locuită de panoni și geți care vorbeau aceeași limbă.
Un al doilea val migrator, produs peste o jumătate de mileniu, a fost al osco-umbrilor veniți dinspre cursul superior al Dunării, care se suprapun peste italo-falisci și care, spre anul 500 î.Hr., sunt asimilați de către samniți, locuitori din zona centrală a peninsulei.
O ultimă migrație aparține etruscilor veniți din Asia Mică, din Lydia. După unii autori (M. Copeland, B. Stefanoski), etruscii sau tirsenii erau de origine tracă. Influența etruscă asupra civilizației romane a fost puternică.
Etruscii au asigurat infrastructura tehnologică a civilizației romane. Chiar Roma, la origine, era o așezare etruscă.
Despre originea getă a toscanilor vorbește și Nicolò Zeno în Cărțile Geților, citându-l pe Berosos Caldeul, care narează cum Hercule Egipteanul are patru fii cu prințesa Ilea, fiica lui Scita cel Bătrân: Agatârs, Tusco, Gelon, și Scita.
Ajungând în Italia, Hercule îi alungă pe tirrani sau tireni și îl va chema la domnie pe fiul său Tusco. Berosos ne spune că din Tusco au ieșit tuscii pe care azi îi numim toscani, iar ceilalți trei fii , ajunși la vârsta potrivită, s-au dus în fața înțelepților geților pentru a se întrece, așa cum stabilise tatăl lor, în trasul cu arcul și pentru a-și încinge brâul.
Nici Agatârs, nici Gelon, cei doi frați mai mari, nu au reușit să treacă aceste probe. Scita, singurul, a reușit și a devenit rege primind numele de Scita Baltul, pentru a nu fi confundat cu celălalt Scita, bunicul său matern.
De aici înțelegem că populația peninsulei se trăgea din scito-traco-geți. Pe de altă parte, Enea – precursorul Romei din provincia Latium, patria limbii latine, fiul lui Anhise – este strănepotul lui Asarc, care era văr primar cu Priam, regele Troiei. Atât Asarc, cât și Priam proveneau din dardanii din Asia Mică, proveniți, la rândul lor, din dardanii dunăreni, adică din traci.
Am ținut să fac aceste precizări ca să ne dăm seama că, din orice punct am privi problema, compoziția demografică esențială a peninsulei, sau întemeierea limbii latine, ajungem la același răspuns: din același neam originar, tracii sau geții. Alături de ei se mai aflau, desigur, și alte neamuri, autohtone sau vecine.
Latina era o limbă minoritară, care a făcut carieră mai mult moartă decât vie
Ca urmare, limba vorbită în peninsulă reprezenta o modalitate firească de comunicare a unor neamuri înrudite, dar diferențiate de perioadele istorice în care ajunseseră în acel spațiu comun și de locurile de unde veniseră.
O mare parte din istoria Romei a fost consumată de lupte interne care au consacrat supremația unui neam sau altul în cadrul peninsulei, dar elementul comun care le unea era limba.
Această modalitate de comunicare era numită ori lingua franca, ori ausonica, ori barbaricum. Evoluția istorică a Romei și a Imperiului Roman de mai târziu a consolidat și a extins această limbă populară în toate ținuturile cucerite de romani.
Limba latină, născută în Latium în perioada regalității sub certe influențe grecești, s-a afirmat pe măsură ce Roma a expandat ca putere politică.
Era limba administrației romane și a elitelor intelectuale romane, scriitori, istorici, poeți, epigramiști, dar era vorbită doar în Latium, care reprezenta doar 5% din teritoriul peninsulei.
În mod ciudat, latina era o limbă minoritară care a făcut carieră mai mult moartă decât vie, fiind reinventată de Renașterea europeană, dezamăgită de practicile creștine medievale.
Revenind la vremurile romane, constatăm că latina pierduse mult teren acasă, în societatea secolului I î.Hr. unde, practic, nu prea mai era vorbită, ceea ce atrage reacția scriitorilor.
Ovidiu, de exemplu, constată că pe vremea sa latina nu mai era limba maternă a romanilor și că trebuia învățată la școală, ca și artele.
Ceva mai târziu, Juvenal, într-una din satire, le reproșează doamnelor din societatea romană: „Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”, iar unul din personajele din Satyricon de Petronius precizează: „Să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină”.
De fapt, cancelaria romană, atât în timpul republicii, cât și al imperiului, avea două secțiuni scripta latina și scripta graeca. Latina nu era atotputernică nici măcar în propria administrație romană.
Am făcut această scurtă trecere în revistă a situației limbii latine în cadrul imperiului roman, ca să ne dăm seama că avem de-a face cu o limbă tânără în istoria peninsulei italice și minoritară în globalitatea imperiului.
Ar mai trebui adăugat că impunerea latinei popoarelor cucerite nu făcea parte din politica romană. După cum am văzut nici nu puteau. Abia se descurcau cu limba oficială la ea acasă.
Prioritățile romanilor erau altele, fiscalizarea și recensământul populațiilor supuse, ca să știe pe ce bani contează. Predarea latinei către supuși ar fi fost o cheltuială total inutilă pentru administrația romană.
Având în vedere cele expuse, dacă acordăm în continuare credit dicționarelor la care am făcut referire și abordării latiniste în general, ajungem la o concluzie hilară: limba română s-a format din cuvintele celor care le-au învățat de la noi.
(Fragment din „Prefața editorului – O altfel de lingvistică” la cartea lui Mihai Vinereanu, „Fondul lexical principal al limbii române”)
Cartea poate fi comandată aici: DACIA ART
Dumitru IONCICĂ
Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu