Ainu – misterioasa și străvechea populație din Japonia. Ainu se aflau în arhipelagul nipon mai înainte să apară japonezii, ca popor!

Populația Ainu sau Aynu este una autohtonă în Țara Soarelui Răsare, dar și în estul Rusiei. În secolul XIII, misteriosul popor Ainu a început să aibă contacte mai dese cu niponii, cu populația majoritară a arhipelagului. Comunitatea Ainu era axată, din punct de vedere economic, pe vânătoare, pescuit, precum și pe cultivarea pământului. Religia lor era una primitivă, bazată pe interpretările date fenomenelor naturale.

Încă de la primele întâlniri, europenii au remarcat că oamenii din neamul Ainu se deosebeau în mod vizibil de japonezi. Corpurile lor prezentau o pilozitate mai abundentă. Aspectul lor era, întrucâtva, asemănător cu al europenilor, ceea ce a determinat, așa cum era de așteptat, ipoteza că ar fi descendenți ai unor populații indo-europene care au migrat cu mii de ani în urmă prin Rusia de Est în insulele Japoniei, mai ales în insula Hokkaido.

La sfârșit de secol XIX, A.H. Savage Landor îi descria pe Ainu ca având ochi tipic europeni și adânciți în orbite. Corpurile lor erau mai păroase decât ale japonezilor iar bărbile le erau dese (spre deosebire de alți asiatici). Un grup de populație Ainu a viețuit în insulele nordice și centrale ale Japoniei, în vreme ce altele își duceau viața în Kamchatka (Rusia).

Erau mari diferențe între obiceiurile Ainu și cele japoneze, deși existau asemănări în cea ce privește armele și îmbrăcămintea, rezultate ca urmare a schimburilor comerciale și culturale. Bărbații Ainu nu-și rădeau niciodată bărbile și mustățile, în vreme ce femeile obișnuiau să își tatueze zona de deasupra buzei de sus. Pe măsură ce înaintau în vârstă, acest tatuaj care le conferea un aspect bizar era extins. Unele femei își tatuau și antebrațele. Din punct de vedere religios, Ainu erau animiști. În concepția lor, lucrurile erau înzestrate cu suflet. Ainu se ocupau cu creșterea urșilor, nutrind credința că aceste animale ar fi sacre.

Interesant este modul în care Ainu îi tratau pe răufăcătorii din comunitate. La ei nu exista pedeapsa cu moartea și nu existau nici închisori. Șeful comunității n-avea atribuții de judecător, așa cum se întâmpla, de pildă, la strămoșii noștri. Vinovații erau judecați de un grup anume constituit, recunoscut de către comunitate. Pentru cele mai multe infracțiuni, bătaia era considerată o pedeapsă suficientă. Criminalii dovediți sufereau însă și mutilări, prin tăierea nasului, a urechilor sau a tendoanelor picioarelor.

Ainu erau vânători dibaci. Din arsenalul lor nu lipseau săgețile și sulițele cu vârf otrăvit. La fel ca și strămoșii noștri geto-daci, ei foloseau omagul (aconitul, o plantă) pentru obținerea otrăvii. Rețeta otrăvii diferea de la clan la clan și era secretă.

Bărbații se căsătoreau la 17-18 ani iar fetele la 15-16. Copiii nu primeau nume definitive la naștere, ci abia mai târziu, după anumite caracteristici sau întâmplări. O familie Ainu avea între patru și zece membri. Satele Ainu se numeau „kotan”. O asemănare cu românescul „cătun”!

Mulți vor afla cu mirare că abia acum opt ani populația Ainu a fost recunoscută ca indigenă în arhipelagul nipon și ca minoritate etnică deținătoare a unei limbi, culturi și religii distincte, luând astfel sfârșit discriminările îndreptate contra acesteia.

Relațiile dintre Ainu și populația majoritară au fost adesea tensionate. N-au lipsit conflictele militare, mai ales în secolele XIV-XVI e.n. De altfel, Koshamain, liderul războinicilor Ainu a fost ucis de către Takeda Nobuhiro. Ajunși sub dominație niponă, Ainu s-au revoltat cu violență. Dar au existat și raporturi pașnice. În perioada Edo (1601–1868), s-au dezvoltat schimburile comerciale între cele două popoare. Ainu aveau mare nevoie de bunurile importate de la japonezi. Aceștia din urmă doreau alimente și diferite materii prime.

În aceeași perioadă, Ainu au fost foarte afectați de epidemiile de variolă. Problema acestei populații, în conservarea propriei ființe etnice și identități, a fost numărul mic de componenți, în mijlocul marelui popor japonez. În sec. XVIII erau 80.000 de Ainu. 15000 trăiau în Hokkaido și 2000 în Sakhalin. În insulele Kurile erau doar 100.

Pornind de la morfologia dentară și de la studiul amprentelor digitale, a fost trasă concluzia că Ainu ar fi mongoloizi, nu europizi. S-a afirmat că strămoșii lor au făcut parte dintr-o populație proto-mongolă. Anumite studii genetice au arătat că, în majoritate, Ainu aparțin unui haplogrup frecvent întâlnit în arhipelagul nipon, inlcusiv în Okinawa și că, în exteriorul Japoniei, acest haplogrup este comun în Tibet și Insulele Andaman, din Oceanul Indian. Alte studii genetice indică înspre populațiile altaice, tungusice sau uralice, ca fiind înrudite cu enigmaticii Ainu.

Unele dintre dialectele Ainu, chiar dintre cele existente în Hokkaido, nu erau reciproc inteligibile. Neavând o scriere proprie, Ainu erau maeștri ai povestirilor. Limba utilizată în aceste povestiri era înțeleasă de toată lumea. Statisticile oficiale recente indică, pentru vremurile actuale, un număr de aproximativ 20-25.000 de Ainu în Japonia, dar există estimări că aceștia ar fi mai numeroși, adică vreo 200.000, dar nu se mai recunosc ca atare.

Ca aspect exterior Ainu se aseamănă atât cu europenii, cât și cu amerindienii, existând și asemănări cu aborigenii australieni. Se susține că Ainu ar constitui o populație umană distinctă, cu origine enigmatică. Oamenii comunității Ainu afirmau, în legendele lor numite Yukar, că strămoșii lor se aflau în arhipelagul nipon cu mii și mii de ani înainte de a se stabili acolo „copiii Soarelui”, adică japonezii.

Autor: Tomi Tohaneanu

Surse informatii: heritageofjapan.wordpress.com, wikipedia.org, www.thevintagenews.com

Sursă imagini: www.thevintagenews.com

Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa