Voievodatele, cnezatele și războaiele cu ungurii. Componenta informațională

Se ştie că la venirea ungurilor în contact cu românii (secolele IX-X) aceştia din urmă aveau formaţiuni statale fapt care atestă, în afara autorităţii, un proces complex şi îndelungat care a produs instituţii proprii: obşti teritoriale, cnezate, voievodate.

Astfel, din ştirile furnizate de Anonymus) rezultă că cele trei voievodate din Transilvania (ale lui Menumorut, Glad şi Gelu) erau formaţiuni politice conduse de „duci” (voievozi) a căror armată era compusă din ţărani din „obşti”.

Mai mult, referitor la Menumorut, reiese că ar fi deţinut puterea ca moştenire de la bunicul său care, de asemenea, fusese „duce”.

Luptele ungurilor cu românii conduşi de Menumorut, potrivit aceluiaşi Anonymus, rezultă că ar fi durat mai multă vreme. Opoziţia românilor faţă de agresiunea triburilor maghiare a fost semnificativă din moment ce primele lupte au fost câştigate de autohtoni.

Luptele s-au dat în jurul cetăţilor (castre) Satu-Mare şi Biharea. Prima cetate a fost cucerită după trei zile iar cea de-a doua după o rezistenţă de 13 zile.

Aflăm, din aceiaşi sursă că, după toate aceste lupte, combatanţii ajung la o învoială: fiica lui Menumorut se căsătoreşte cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean îşi păstrează stăpânirea.

Această înţelegere are mai multe conotaţii. În primul rând, partenerii acestui dialog se cunosc cu ceva timp mai înainte de declanşarea ostilităţlor. Îşi cunosc potenţialul militar, cu doza lui de precaritate.

Există un echilibru relativ al forţelor. Altfel, înfrângerea ar fi fost zdrobitoare şi nu ar mai fi existat loc pentru discuţii. În al doilea rând, este de reţinut amănuntul că voievodul dispune de cel puţin două cetăţi.

Acest lucru atestă un anumit grad de dezvoltare economică şi militară şi existenţa unor posibilităţi de finanţare pentru a le construi şi întreţine. Fără a impresiona, forţa voievodului este, deci, apreciabilă.

În al treilea rând, apar şi unele date (informaţii) legate de cunoaşterea unor aspecte referitoare la situaţia familială. Chiar dacă aceste date par sărace, seci, ele îşi dovedesc utilitatea.

Reţinem totodată că aceste formaţiuni politice au un anumit grad de dezvoltare. Că demnitatea de voievod devenise ereditară din moment ce Menumorut o preluase cu acest titlu de la bunicul său.

Voievodatele sunt cele mai importante şi mai puternice demnităţi. Voievozii au în subordine jupani şi cneji. Puterea lor este confirmată nu numai prin aceea că au reuşit să creeze asemenea formaţiuni politice, dar acestea au şi o întindere teritorială apreciabilă. El era cuprins între râurile Someş şi Mureş iar centrul său administrativ era cetatea Biharea.

Teritoriul stăpânit de „ducele” Glad era cuprins între Mureş şi Dunăre, având reşedinţa, foarte probabil, în cetatea Cuvin (Kebe) iar cel de-al treilea voievodat, al lui Gelu, situat în Transilvania, de la Poarta Meseşului până la izvoarele Someşurilor, îşi avea centrul în apropierea Clujului. Şi aceşti doi voievozi dispun de cetăţi. Glad are trei astfel de cetăţi: Horon, Cuvin şi Orşova iar Gelu una, pe râul Someş, lângă Cluj.

În luptele purtate Glad, acesta este înfrânt. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Gelu, ucis în tentativa sa de a se retrage în cetatea de pe Someş.

Legăturile acestor căpetenii cu statul morav, ţaratul bulgar sau cu imperiul bizantin întregesc dovezile despre puterea lor şi stadiul de dezvoltare al formaţiunilor politice pe care le conduceau.

Mai mult, aceste relaţii economice, comerciale şi politice reliefează şi existenţa unei componente informaţionale. Nu se pot construi relaţii eonomice sau politice fără a şti că te poţi baza pe parteneri.

Credibilitatea lor, confirmată de nivelul şi întinderea acestor legături, presupune un anumit grad de cunoaştere al partenerilor, nivel de cunoaştere care se adânceşte pe măsura dezvoltării relaţiilor respective.

În sensul celor expuse mai sus reţinem încă un detaliu: slăbirea ţaratului bulgar din cauza tendinţelor de autonomie, dar şi a loviturilor primite din partea bizantinilor, încă din prima jumătate a secolului al X-lea, în vremea ţarului Petru, urmaşul lui Simeon.

Această situaţie i-a determinat pe aceşti voievozi să se orienteze spre imperiul bizantin. „Slăbirea ţaratului bulgar”, deteriorarea situaţiei de aici, aspect aflat şi evaluat de voievozii români, deci existenţa acestor firave informaţii, permit „orientarea lor spre cel care se profilează a fi mai puternic, partener potenţial producător de stabilitate şi siguranţă: imperiul bizantin.

Voievozii nu dispun de un organism care să furnizeze informaţii pentru că, în această fază de dezvoltare, nu existau nici dregătorii riguros conturate, cu atribuţiuni diversificate.

Erau prezente însă informaţii disparate, obţinute mai mult sau mai puţin accidental, prin negustori, soli, meşteşugari sau alte persoane care făceau deplasări în zonele respective..

Timp de câteva secole acest mod de culegere şi transmitere a informaţiilor va continua să rămână rudimentar dar nu mai puţin lipsit de importanţă şi de utilitate.

Consistente aspecte de autonomie românească au existat şi în cazul altor formaţiuni politice asemănătoare. Documente din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea pomenesc în acest sens: Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului (terra Blachorum), Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului; Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului etc.

Alteori aceleaşi manifestări de autonomie datorită rezistenţei îndelungate a formaţiunilor politice româneşti se constituie drept surse de conflict.

Se cunoaşte în acest sens că în secolul al XI-lea Transilvania era condusă de un stăpân puternic, Gyula (Giula-Gyula) care, datorită unui conflict cu regele maghiar Ştefan, în anii 1002-1003 intră în război cu acesta.

Pretextul războiului împotriva lui Gyula a fost nesupunerea acestuia faţă de rege şi refuzul de a se creştina catolic. Înfrânt, Gyula, împreună cu soţia, cei doi copii şi întreg tezaurul său a fost dus în Ungaria.

Conflicte asemănătoare au loc şi în Banat între unguri şi urmaşul lui Glad, Ahtum, care stăpânea teritoriul dintre Tisa, Criş şi Dunăre.

Observăm că Ahtum, comparative cu teritoriul stăpânit anterior de Glad, deţinea în plus partea dintre Mureş şi Criş. Totodată, Ahtum reuşise să-şi consolideze stăpânirea şi să-i mărească potenţialul de apărare prin construirea mai multor cetăţi în care se găseau garnizoane înarmate.

Cauzele conflictului sunt asemănătoare. Urmaşul lui Glad, Ahtum, se botezase la Vidin ca ortodox. Mai mult, adusese în voievodatul său călugări greci pentru care întemeiase o mănăstire în reşedinţa sa de pe Mureş.

Bazat pe forţa efectivelor sale, Ahtum respinge pretenţiile anexioniste ale regelui maghiar. Mai mult, el vămuieşte o serie de mărfuri ale maghiarilor care treceau pe teritoriul său, inclusiv sarea.

Ahtum pierde însă confruntarea cu regele Ştefan, întrucât n-a reuşit să afle la timp că fusese trădat de oameni importanţi din apropierea sa. Numele celui care l-a trădat: Chandinus, căpetenie a uneia din oştile sale […].

MARIAN V. URECHE – „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)

Sursă: CERTITUDINEA nr.98

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină