Un imn francez dedicat lui Mihai Eminescu

Către sfârşitul anului 1905, în celebra revistă „Semănătorul”, condusă atunci de nu mai puţin ilustrul Nicolae Iorga, a apărut, în traducerea poetului Şt. O. Iosif (Bucureşti, IV, 41, 1905, pp.744-746), creaţia poetului parizian Lucien Bazin, titrată Un imn francez lui Eminescu, după originalul ei din volumul acestuia, „L’Aube interieure. Poésies” (Paris. Ed. A. Lemerce, 1905, 120 pag.), traducere reluată în acelaşi an de publicaţiile: „Epoca” – Bucureşti, „Drapelul” – Lugoj, „Moldova”- Botoşani, „Tribuna poporului” – Arad.

Iar, mai târziu, în 1909, în „Junimea literară” – Cernăuţi, „Gazeta de Transilvania” – Braşov şi „Minerva” – Bucureşti ş.a. (Mircea Coloșenco)

Lucien Bazin

Á Mihail Eminescu – poèt national roumain

                                    (Traducere Şt. O. Iosif)

Cunosc povestea tristă şi scurt-a vieţii tale,

Şi scârba ta născută din vanele plăceri,

Şi lumea ta de visuri, dorinţe şi dureri…

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Şi am citit o parte din opera-ţi măiastră,

Sub biciul suferinţei umane te zăresc,

Trist implorând în graiul tău dulce românesc

Pe Amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri şi falnice avânturi

Ce-o să-ţi rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezeşte al Romei geniu antic.

Şi mi-am adus aminte atunci că-n voi renaşte

Acelaşi sânge nobil al rasei vechi latine,

Şi-n ciuda depărtării, m-apropie de tine…

Şi m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaşte!

De-atunci şi munca-ţi sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiaşi tulpine,

Te-aş fi-nţeles eu totuşi, citindu-te pe tine:

Poeţii mari sunt domnii pământului întreg!

Aşa toţi cei ce-odată simţit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar şi jale.

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale.

Imens răsunătoare când geme de durere…

Durerea e obştească: ucide-al ei sărut…

Tu însuţi, Eminescu, o cunoşteai din faşe:

Înlănţuindu-ţi gâtul cu braţe-ucigaşe

Te-a strâns aşa de tare, că lira ţi-a tăcut…

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân’ce să treci în raiul etern scăldat în rază…

Dar opera-ţi rămâne, şi duhul tău veghează

Asupra ţării tale în doliu-nveşmântată.

În negrele amurguri, când se-nfioar-un vaer

Ca dintr-o altă lume, al pasărei nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urme,

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,

În tristele amurguri ce-mbrac-a noastre frunţi

Cu negură de visuri, când singur îţi arăţi

Al lunei disc de aur vrăjind singurătăţi,

Când raza ei coboară peste câmpii şi munţi,

În ceasurile-acele de teamă ne-nţeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci pluteşti, poete, scăpat de-orice durere.

Şi ţara ta ţi-o legeni cu drag, ca pe-o mireasă…

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviţi ai Nemuririi!

Sursa: CERTITUDINEA nr.66

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină