Ultimul CAP din România plăteşte tractoriştii cu 3.000 de euro pe lună şi are un profit anual de peste 4 milioane de euro

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească): După evenimentele din decembrie 1989, CAP-ul din comuna Curtici, județul Arad, NU a fost desființat. Motivul a fost unul de logică elementară, sănătoasă, și anume respectarea unui principiu de management străvechi: nu desființa ceea ce funcționează.

Povestea a început în 1987, când inginerul agronom Dimitrie Muscă a fost numit preşedinte şi inginer şef la CAP „Lumea Nouă” din Curtici. În 1989, reuşea deja o performanţă: cooperativa a trecut de la cinci milioane de lei pierdere la nouă milioane de lei profit. Bonus, Muscă a deschis o brutărie în sat. După Revoluţie, inginerul s-a trezit în curtea CAP-ului cu majoritatea proaspeţilor proprietari de terenuri, foşti agricultori cooperatişti.

„E păcat să se desfiinţeze CAP-ul nostru. Cu ce o să ne alegem fiecare? Cu o cărămidă din grajd pe care s-o ducem acasă? Vrem să rămânem în continuare în asociaţie, iar tu să ne conduci pe mai departe, că ai făcut treabă bună până acum”, i-au spus oamenii.

Și astfel, grație gândirii sănătoase a oamenilor și a unui gospodar competent și responsabil, CAP-ul din Curtici s-a transformat în cooperativa agroindustrială și poartă acum denumirea de Combinatul Agroindustrial Curtici (pe scurt CAI). Acest combinat funcţionează în sistem de holding, asociind două societăţi cu producţie vegetală, CAI Curtici şi CAI Olari, care administrează 7.500 de hectare de teren.

„CAP-iștii” de la Combinatul Agroindustrial Curtici nu au probleme cu seceta şi fac profit an de an, ajungând la o cifră de afaceri de 20 milioane de euro.

Pe lângă calităţile solului, profitul se datorează, în mare parte, managementului. Inginerul Dimitrie Muscă ştie cu ce e mai bine să populeze miile de hectare, pe baza unei prospecţiuni a pieţei şi, de mai bine de 27 de ani, nu a dat greş niciodată.

Mai ştie ceva: mizează pe soiurile autohtone. Acum, CAI Curtici are terenuri, ferme de animale, livezi şi magazine de desfacere. CAP-ul capitalist a devenit un exemplu de afacere de succes. Are o cifră de afaceri de 20 milioane de euro pe an, cu un profit de 4-5 milioane pe an. El plăteşte asociaţilor anual câte 1.500 de kilograme de cereale la hectar – un record naţional – iar tractoriştii au ajuns să câştige şi 3.000 de euro pe lună în sezon.

În curtea sediului administrativ al holdingului, la oră fixă, sună în difuzoare „Noi suntem Români”. Se întâmplă de fix 24 de ori într-o zi, de 16 ani. Aceeaşi temă muzicală răsună şi în ferme sau printre grajduri.

Pentru distracţia copiilor din Curtici, dacă afacerea tot merge pe profit, directorul a deschis o mini-grădină zoologică, iar la una din locaţii cresc în libertate păuni, printre găini, pe un gazon care ar face orice englez să moară de invidie, flancat de trandafiri altoiţi, meri şi pruni care au dat în pârg. Şi e numai curtea fabricii de lactate a fostului CAP.

Dimitrie Muscă urmăreşte, în biroul său, patru plasme imense, pe care se transmit live imagini din ferme şi din cele 37 magazine (în Arad, Timiș și Bihor), în care se vând produsele din carne şi lactate produse la Curtici.

Cum vede o neregulă, pune mâna pe telefon şi sună: „Am vorbit de două zile să aveţi mai multă marfă în vitrine”, apoi cere explicaţii şi dă alarmă de sancţiuni.

Pământul nu e al cuiva anume, ci aparţine celor 2.300 de curticeni sau urmaşi ai acestora, care l-au pus la comun aşa cum era pe timpul CAP-ului comunist. Doar că acum primesc parte din câştig. În medie, fiecare are cam 3 hectare, niciunul 100.

Îi pare însă rău că exemplul său nu e urmat și de alții. În condițiile în care, în restul țării o producție bună se ridică la 3.400 de kg la hectar, la Curtici se depasesc constant 7.000 de kilograme pe hectar. „Ceea ce fac eu este la îndemâna oricui – spune Dimitrie Muscă. Nu e niciun secret profesional, n-am pământul mai bun decât alții. În anii foarte buni, România face maximul 4.000 de kilograme de porumb boabe la hectar. Eu am făcut 14.000. Neirigat!”

Cei care nu vor roadele pământului primesc 260 de euro pe hectar sau, în loc de grâu, îşi asigură pâinea pentru tot restul anului. Cantitatea de o tonă şi jumătate la hectar nu se dă nici în ţară, nici în Europa şi nu se dă nicăieri în lume.

„Anual, profitul se redistribuie pentru dezvoltare”, spune Muscă. Pentru lucrul pământului, Muscă mizează pe calitatea germană. 17 tractoare Fendt, 14 combine Class, 5 semănătoare Horsch, 5 prăşitoare – aşa arată o parte din parcul motorizat.

Toate sunt nişte maşinării computerizate, au sute de cai putere şi sunt capabile să lucreze 300 de hectare zilnic. Tractoriştii primesc câte 100 de euro pe ziua de muncă în plină campanie agricolă, ceea ce înseamnă 3.000 de euro pe lună. „Maşinile au valoare mare. Oamenii care lucrează cu ele trebuie să fie responsabili. Trebuie să fii plătit corect ca să exploatezi corect utilajele”, spune Muscă.

„Eu ştiu ce am aici şi nu mă compar cu alţii. La fel de adevărat este că în niciun an nu am avut profit sub un milion de euro. România ar putea arăta aşa, dacă cei din domeniul acesta ar înţelege să lucreze serios. Să muncească, să fie corecţi cu toţi cei care intră în circuit”, spune Muscă.

Directorul îşi permite luxul de a-şi „creşte” ingineri din rândul tinerilor care se angajează la CAI la terminarea şcolii, ca să îşi facă bani de vacanţă. Iar oamenii dau de bine şi nu mai pleacă.

Ziarul este disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină