Sarmizegetusa din podișul iberic: NUMANCIA! Investigație a jurnaliștilor de la Formula AS, în Spania…

Un diplomat obsedat de daci: RAMON DE BASTERRA
Ramon de Basterra avea 30 de ani când, în primăvara lui 1918, decide să abandoneze con­fortul le­gației Spaniei la Roma, pentru a se trans­fera în România, pe fron­tul de Est al Primului Război Mon­dial, într-un Bu­curești aflat sub ocupa­ție.

Înalții oficiali spanioli se uită lung la ce­re­rea tâ­nărului diplomat basc. Ra­mon terminase fa­cultatea cu notă maximă, își putea ale­ge orice amba­sadă din lume! „De ce ai alege Bu­cu­­reștiul?”. Ra­mon nu răs­pun­de, dar ati­tu­dinea lui hotărâtă arată că nu este ni­mic de nego­ciat. Deci­zia lui fusese luată demult. Dintr-o după-amiază de toam­­nă, când plimbân­du-se în preaj­ma Am­basa­dei Spaniei de la Roma, un­de lucra ca tânăr diplo­mat, descoperise Co­lum­na Traiană.

Fru­mu­sețea sculpturii și drama războ­iului dacilor cu romanii îl im­pre­sionează profund. Re­vine zil­nic, fascinat tot mai mult de vitejia dacilor și de dem­ni­tatea cu care își acceptă fina­lul, preferând să bea din cupa cu otravă, decât să devină robi.

Iar momentul eroic al sinuciderii lui Dece­bal îi răscolește profund sim­țirea romantică tână­rului di­plomat spaniol, care tocmai începuse să se afir­me și ca poet. Ra­mon de Basterra pri­mește ordi­nul de transfer ca secretar III al Le­gației Regale Spaniole pe lângă Regatul Ro­mâ­niei și pornește spre Bucu­rești, într-un voiaj plin de pericole, prin teritorii disputate la baionetă, apoi se mută la Iași, unde se aflau, în refugiu, autoritățile ro­mâne.

Vreme de câte­va luni, Ramon trăiește din plin drama româ­nească, într-un petec de țară înconjurat din toate părțile de dușmani. E o experiență-limi­tă, care îl apropie însă definitiv de România, căreia decide să-i dedice o carte.

Ramon de Basterra revine la București, la finele lui 1918, odată cu autoritățile române, după ce, miraculos, roata istoriei se întorsese de partea Ro­mâ­niei.

Se lasă purtat de valul general de entuziasm al unei țări care, după sute și sute de ani, era din nou în gra­nițele „dodo­loațe” în care-i trăiau fiii, separați atâta amar de vre­me. Intuiția nu-l în­șelase pe tânărul poet.

Pornise mânat de ob­sesia țării născute din în­cleș­tarea teribilă dintre romanii și dacii pe care-i ad­mirase, zile în șir, și ore întregi, pe Co­lumna de la Ro­ma, iar acum, ce minune!, după exact 2000 de ani, harta Ro­mâniei era aceeași cu harta vechii Dacii!

„Umbra Columnei arată spre Dacia”

„De vei cerceta ruinele Romei, vei desco­peri și acel vestigiu care-ți arată drumul către Răsărit” – așa începe cartea lui Ramon de Bas­­terra despre România.

„Renumita Colum­nă a lui Traian rămâne singurul vestigiu care, ieșind la lumină, proclamă un falnic trecut de mult apus. Străbătând Forumul Nou, am fost ispitit să descopăr zestrea de istorii călătoare ce zăcea la temelia sa.

De prin anul 80 se făcuse remarcat în Ră­să­rit, între Dunăre și Carpați, un popor bar­bar, cel al dacilor, care, atingând o forță fantastică, amenința citadela romană.

În timpul domniei lui Domi­țian, hirsutul Decebal învin­sese generalii imperiu­lui, smulgând legiunilor stindardele, după care le dusese ca trofeu în capitala ridicată pe o trecătoare înaltă din Carpați”, scria De Basterra în cartea sa.

„Sub zborul rânduni­cilor romane s-a născut pasiu­nea mea față de misteriosul popor. Rătăcind prin Cetatea Eter­nă, mi-am dat seama că în memoria ei dăi­nuia, cu limpezime, a­min­tirea Da­ciei. Acest gând m-a îndemnat să por­nesc că­tre Răsărit. Umbra Co­lumnei îmi tra­sa pe pă­mânt, ca un arătător, dru­mul de ur­mat…”.

Învățăcelul lui Iorga

Revenit la București, de-acum în România Ma­­re, Ra­mon de Bas­terra trimite note diplomatice pline de entuziasm la Madrid.

E im­presionat să descopere atâ­tea și atâtea lucruri care îi leagă pe spanioli de români, la peste 3.000 de kilometri depărtare.

În mai 1919, e invitat de marele Nicolae Iorga pe „feuda intelectuală” de la Vălenii de Munte.

Întâl­nirea îi va marca destinul tânărului poet din Bilbao. Iorga îi lim­pezește viziunea despre isto­ria României, iar De Basterra vizitează România în lung și-n lat, până ajunge la Sar­mizegetusa.

„Cu greu ne-am putea imagina un decor mai impunător decât acesta, croit anume pentru fapte de vite­jie. Mii de daci s-au sacrificat aici, în heca­tom­be sân­geroase.

Când romanii au reușit să pună stăpânire pe capitala Sarmize­getusa, supraviețuitorii își bău­seră deja moartea din amfore pline cu otravă. Când învingătorul a ocupat orașul, l-a găsit plin de eroi, din moar­tea cărora avea să prindă viață soarta ne­pieritoare a unui po­por”.

Ramon de Basterra citește și recitește ulti­mele rânduri. Scena aceasta, a ultimei zile a Sarmize­getusei dacice îi pare foarte cunos­cută. Obosit de atâta muncă, face o pauză. Își freacă ochii, încearcă să-și limpezească min­tea.

Deodată, pașii memoriei îl duc pe culoa­rele celebrului muzeu „Prado” din Madrid, acolo unde, pânzele în ulei ale lui Ramon Marti Alsina și Alejo Vera, înfățișează asediul cetă­ții spaniole Numancia, ai cărei locui­tori, exact la fel ca în Sarmisegetuza reprezentată pe Co­lumna din Roma, aleg să se otrăvească în masă, decât să ca­dă pradă romanilor.

Ramon de Basterra e răvășit. Similitudinile cu imaginile de pe Columna lui Traian sunt per­fecte. Chiar în centrul tabloului lui Vera, un nu­man­cian aspru, cu barbă lungă, care sea­mănă leit cu Decebal, își înfige și el, la fel ca regele dac, pumnalul în inimă!

Citește mai mult: Formula AS

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină