ION I.C. BRĂTIANU – „SFINXUL”, NEGOCIATOR DIPLOMATIC

„O preponderenţă covârşitoare a Rusiei în Balcani după război nu este tocmai pe placul Angliei”.

În contextul declanşării Primului Război Mondial, România, grație poziţiei sale geopolitice dar şi a prestigiului de imagine câştigat în urma încheierii ultimului război balcanic (1913),  s-a văzut “curtată” de cele două tabere militare adverse. Bucureştiul avea să se transforme peste noapte într-o adevărată „arenă diplomatică în care agenţii puterilor europene se luau la întrecere pentru câştigarea marelui premiu al cooperării României cu partida pentru care lucrau¹”.

Aflat la conducerea guvernului de la Bucureşti în momentul declanşării primei conflagraţii mondiale, Ion I.C. Brătianu, preşedinte al Partidului Naţional Liberal din 1909, a urmărit cu atenţie evoluţia evenimentelor politice şi militare de pe continentul european. Convins de la bun început că asigurarea intereselor ţării sale nu se poate realiza decât alături de Franţa şi Marea Britanie, marele om de stat român nu a pregetat nici un efort pentru a stabili cu maximă precizie condiţiile intrării României în război de partea Antantei.

Obiectivele prim ministrului român, Ion I.C. Brătianu, au constat în, pe de o parte, recunoaşterea revendicărilor teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria, şi, pe de altă parte, reglementarea, în cele mai bune condiţii, a cooperării militare cu Antanta, cu Rusia în primul rând: livrarea de armament în flux continuu, precum şi trimiterea unui număr suficient de efective ruse. Dacă neîncrederea în vecinul de la Răsărit era legată în mod direct de o memorie istorică bazată pe nerespectarea angajamentelor asumate de Rusia în relaţiile sale de-a lungul istoriei cu statul român, punerea la punct a detaliilor privind participarea României la război de partea Antantei era determinată de lipsa capacităţii armatei române de a susţine un război de lungă durată, care presupunea existenţa unei industrii de război de care România nu dispunea, depinzând astfel de furnizarea materialului de război de către statele Antantei.

Vecinătatea nemijlocită a Rusiei l-a determinat pe Ion I. C. Brătianu să clarifice cu prioritate relaţiile cu această ţară în cadrul creat de război. România avea cu Rusia un contencios teritorial – Basarabia – dar în acel moment prim ministrul român considera că prioritară era eliberarea teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria. La rândul ei, Rusia era interesată ca România să nu ridice problema Basarabiei şi, mai ales, să nu devină o bază de atac a Puterilor Centrale împotriva Ucrainei. Astfel, după îndelungi tatonări diplomatice, schimbul de note Sazonov – Diamandy din 28 septembrie / 1 octombrie 1914 perfecta înţelegerea dintre cele două state vecine. Rusia se angaja „să recunoască dreptul României de a anexa provinciile aparţinând Austro-Ungariei a căror populaţie este românească. În Bucovina, delimitarea provinciilor ce urmează să fie anexate de Rusia sau România va avea drept principiu majoritatea etnică a populaţiei”. Acordul stabilea, de asemenea, că „România va avea dreptul să ocupe aceste regiuni în momentul în care i se va părea cel mai potrivit. De partea sa, România se angajează să păstreze, până în momentul ocupării, o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia²”.

Neîncrezător în cuvântul Rusiei, Ionel Brătianu a urmărit ca aspiraţiile naţionale ale României să aibă recunoaşterea celor două democraţii occidentale, Franţa şi Marea Britanie. Guvernul de Londra urmărea propriile interese în Europa de Sud-Est. Ministrul României la Londra, Nicolae Mişu, transmitea la Bucureşti faptul că „o preponderenţă covârşitoare a Rusiei în Balcani după război nu este tocmai pe placul Angliei³”. Diplomaţia britanică avea în vedere chiar, „pentru înlăturarea unui pericol slav”, menţinerea Austriei „ca un factor împreună cu Germania contra Slavismului⁴”. Totodată, Sir Edward Grey, secretar de stat la Foreign Office, considera necesară constituirea unui bloc balcanic format din România, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Turcia. Realizarea acestui bloc ar fi implicat însă, din punctul de vedere al ministrului britanic, „sacrificii teritoriale ce Serbia, Grecia şi România ar fi dispuse să le facă în favoarea Bulgariei”. Cu privire la România, N. Mişu informa Bucureştiul că: „În ceea ce ne priveşte Anglia observă o atitudine rezervată şi se abţine de la orice sugestiuni⁵”. Condiţionată de cedări teritoriale în favoarea Bulgariei pe care atât Serbia cât şi Grecia şi România nu le puteau admite, realizarea acestui bloc nu s-a putut concretiza⁶.

Paralel cu discuţiile româno-ruse, au fost angajate negocieri cu Italia, aflată într-o situaţie similară cu cea a României: şi ea aderase la tratatul de alianţă cu Puterile Centrale în 1888, şi ea urmărea desăvârşirea unităţii naţionale prin anexarea unor teritorii din Dubla-Monarhie, locuite de italieni, şi ea, întocmai ca şi România, nu considerase că avea obligaţia să considere drept casus belli declaraţia de război a Austro-Ungariei adresată Serbiei, precedentul creat de ea înlesnind acţiunea partizanilor Antantei în Consiliul de Coroană de la Sinaia în care regele Carol I spera să obţină acordul pentru onorarea tratatului din 1883.

Un prim pas în coordonarea demersurilor celor două ţări l-a constituit acordul din 10 / 23 septembrie 1914. Era vorba de un acord prin care părţile îşi asumau obligaţia de a comunica reciproc ieşirea din expectativa armată, cu opt zile înainte, şi de a se consulta în problemele de interes comun. România şi Italia se angajau să adopte poziţii similare în politica lor externă, în problemele neutralităţii şi păcii. Înţelegerea avea un caracter secret, impus de desfăşurarea marii conflagraţii⁷.

Teama de un eventual atac al Bulgariei asupra Greciei a determinat Antanta să solicite guvernului român, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1914, să adreseze la Sofia o declaraţie care trebuia – aşa cum îi transmitea de la Bucureşti Emanoil Porumbaru lui Nicolae Mişu⁸, ministrul României la Londra – „să garanteze din partea noastră [a României – n.n.] Grecia împotriva oricărui atac bulgar în cazul în care aceasta ar merge în ajutorul Serbiei⁹”. Ion I.C. Brătianu a respins această solicitare, insistând asupra imposibilităţii României de a ieşi din neutralitate în acel moment când pregătirile militare erau încă departe de a se fi finalizat iar poziţia Bulgariei rămânea încă necunoscută. La rândul său, Nicolae Mişu îl informa pe ministrul de externe român asupra faptului că Franţa şi Rusia „doresc ca România să se apropie de Bulgaria şi să îi promită revizuirea tratatului de la Bucureşti”, Anglia arătându-se rezervată asupra acestei probleme¹⁰.

În această perioadă, situaţia dificilă a Serbiei a făcut ca reprezentanţii Triplei Înţelegeri la Bucureşti să solicite guvernului român intervenţia în război „înainte ca Serbia să nu fie distrusă¹¹”. Răspunsul României scotea din nou în evidenţă faptul că: „1. pregătirile noastre militare nu erau suficient de avansate pentru o campanie lungă (…); 2. este de mare interes pentru noi de a nu ieşi din criza actuală cu un nou conflict armat împotriva Bulgariei şi că noi trebuie, înainte de a face un pas, să nu neglijăm nimic pentru ca Bulgaria să se angajeze în acelaşi timp cu noi¹²”. O alăturare, însă, a Bulgariei la Tripla Înţelegere, aşa cum sublinia Emanoil Porumbaru, nu era posibilă decât cu condiţia încheierii unui acord bulgaro-sârb asupra Macedoniei¹³.

Problema înarmării României l-a preocupat în mod deosebit pe prim ministrul român, Ionel Brătianu. Eforturile sale în vederea obţinerii materialului de război necesar unei campanii de durată au vizat încheierea unor acorduri cu fabricile de armament din ţările aliate. Informat despre posibilitatea procurării armamentului, cel puţin în parte, din Anglia, guvernul de la Bucureşti i-a solicitat lui N. Mişu să intervină la Foreign Office în acest sens¹⁴.

Începutul anului 1915 a marcat reluarea presiunilor diplomatice ale celor două grupări militare. La 16 / 29 februarie 1915, Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, îi trimitea lui Ion I.C. Brătianu scrisoarea ministrului de externe al Germaniei, Gottlieb von Jagow, în care acesta făcea o expunere a politicii Germaniei faţă de România, în încercarea de a convinge statul român să se alăture Triplei Alianţei, considerând „(…) o necesitate politică ca România să iasă din războiul european astfel întărită in punctul de privire politic, militar, economic şi teritorial, încât să-şi continue marea misiune la Dunărea de Jos. În acest scop, Guvernul german revine asupra propunerii sale, făcută încă de la izbucnirea războiului de a garanta întregirea Moldovei de la 1812, fireşte sub condiţiunea ca România să-şi îndeplinească îndatoririle ei de aliată încă la o epocă, în care cooperarea ei să mai aibă o valoare reală¹⁵”.

O problemă care a preocupat în mod deosebit atât puterile Triplei Alianţe cât şi Antanta a fost cea a transporturilor militare pe teritoriul ţării noastre. Ştirile privind tranzitul cu armament spre Turcia au neliniştit Londra care a protestat vehement la Bucureşti. N. Mişu, atent la reacţia presei engleze, raporta lui Emanoil Porumbaru informaţiile publicate privind transportul de muniţii de război pentru Turcia prin România care ar fi fost descoperit în Bulgaria¹⁶. Guvernul român a respins cu fermitate ştirile vehiculate în ziarele londoneze, autorizându-l pe ministrul român la Londra să dezmintă categoric aceste informaţii¹⁷.

În toamna anului 1915, diplomaţia britanică a făcut presiuni la Bucureşti pentru a determina guvernul român să decidă intrarea în acţiune de partea Serbiei, ameninţată de ofensiva trupelor austro-germane şi a armatei bulgare. În acest context, Sir George Barclay, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, a transmis ministrului român de externe că intervenţia României este necesară dacă aceasta nu dorea ca „echilibrul balcanic” să fie modificat în avantajul Bulgariei şi al aliaţilor săi. Marea Britanie solicita mobilizarea armatei române la frontiera bulgară şi notificarea guvernului bulgar că atacurile asupra Serbiei reprezintă „un gest inamical¹⁸”.

La 12 octombrie 1915, Foreign Office-ul a transmis României o propunere privind încheierea unei convenţii militare, în baza căreia guvernul britanic se angaja să trimită în Peninsula Balcanică 200 000 de soldaţi. În schimb, România trebuia să declare imediat război Bulgariei şi aliaţilor săi¹⁹. Conştient de dificultatea trimiterii în timp util a forţelor promise de către Marea Britanie, Ion I.C. Brătianu a declinat propunerea cabinetului de la Londra, preferând să aştepte un moment mai favorabil participării României la război de partea Antantei. Acesta a comunicat lui Sir George Barclay argumentele care stăteau la baza refuzului României de a da curs propunerii britanice. O acţiune a armatei române în acel moment nu ar fi beneficiat de aportul indispensabil al armatelor aliate, care nu ar fi devenit efectiv mai devreme de câteva luni. Semnalele transmise de ministrul român la Atena întăreau convingerea primului ministru că Grecia nu va interveni în război. De asemenea, Ion. I.C. Brătianu era reticent cu privire la eficienţa trupelor britanice care urmau să fie trimise în Balcani, apreciind numărul acestora prea mic comparativ cu cel al Puterilor Centrale²⁰.

Hotărât să nu se angajeze definitiv față de Aliați înainte de a obține din partea acestora toate garanțiile cu privire la recunoașterea drepturilor legitime ale României de a-și alipi, după război, teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, dar și preocupat, totodată, de a acționa la momentul cel mai favorabil pentru țara sa, Ionel Brătianu avea să temporizeze acțiunea militară a României până în vara anului 1916. Atunci, declarația ultimativă a Antantei și, în mod special, a Franței, sufocată de ofensiva germană pe frontul de Vest, de a intra în război „acum ori niciodată”, precum și acceptarea tuturor condițiilor solicitate de prim ministrul român, aveau să determine participarea României la Primul Război Mondial.

Un articol de dr. Valentin Fușcan

(va urma)

1. Constantin Kiriţescu, Pagini din istoria politică a războiului de întregire. Preludiile diplomatice ale războiului. II. Tratativele cu Puterile Centrale, „Viaţa Românească”, Anul XXXII, nr. 6, iunie, 1940, p.3. A se vedea de asemenea şi capitolul închinat de acelaşi autor perioadei de expectativă armată în care s-a aflat România între anii 1914-1916 în lucrarea rămasă până astăzi fundamentală cu privire la participarea României la primul război mondial, Idem, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, ediţia II-a, vol. I, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1925, p. 122 şi urm.

2. 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe (1879-1916), vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 508 (1914 septembrie 13 / 26 <Petersburg>, S. Sazonov către S. Poklevsky-Koziell).

3. Arhivele Diplomatice, fond Londra, vol. 29, telegrama nr. 768, 12 / 25 septembrie 1914, Londra, Nicolae Mişu către Emanoil Porumbaru).

4. Ibidem.

5. Ibidem.

6. Lynn H. Curtright, Muddle, indecision and setback. British Policy and the Balkan States, August 1914 to the Inception of the Dardanelles Campaign, Thessaloniki, Institute for Balkan Studies, 1986 , p. 15 şi urm.

7. Cea mai documentată analiză a acordurilor româno-italiene din 1914-1915 de Glenn Torrey, The Romanian-Italian Agreement of 23 September 1914, în Romania and World War I, p. 75 şi urm.; a se vedea şi V. Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-italiene (1914-1947), Craiova, Editura Intact, 1999, p. 15-16.

8. Despre activitatea diplomatică a lui Nicolae Mişu a se vedea Daniel Cain, Un trimis al Majestăţii Sale. Nicolae Mişu, Bucureşti, Editura Anima, 2007.

9. Arhivele Diplomatice, fond Londra, vol. 29, telegrama nr. 300, 9 Decembrie (26 Noiembrie 1914), Bucureşti, Emanoil Porumbaru către Nicolae Mişu.

10. Ibidem, telegrama nr. 1012, Londra, 8 / 21 Noiembrie 1914, Nicolae Mişu către Emanoil Porumbaru.

11. Ibidem, telegrama nr. 32929, 15 / 28 Noiembrie 1914, Emanoil Porumbaru către Nicolae Mişu.

12. Ibidem.

13. Ibidem.

14. Ibidem, telegrama nr. 33339, 19 Noiembrie / 2 Decembrie 1914, Emanoil Porumbaru către Nicolae Mişu.

15. Arhivele Naţionale ale României, fond Casa Regală, dosar nr. 19/1915, fila 4.

16. Arhivele Diplomatice, fond Londra, vol. 29, telegrama nr. 266, 16 / 29 martie 1915, Nicolae Mişu către Emanoil Porumbaru; “The Times”, “Daily Mail”, “The Daily Telegraph”, “Westminster Gazette” au publicat în paginile lor articole privind neutralitatea României şi transportul de muniţii din Germania spre Turcia.

17. Ibidem, telegrama nr. 7975, 18 / 31 Martie 1915, Emanoil Porumbaru către Nicolae Mişu.

18. Ibidem, p. 16.

19. Ibidem, p. 16-17.

20. Arhivele Naţionale Britanice, CAB 24/1, Dept Records of the Cabinet Office, Series War Cabinet and Cabinet, Precis of Documents and Proceedings …, October 14-21, 1915, Bucharest, No. 659, Oct. 16, p. 4.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină