Orice democrație e retrogradă

Nota caracteristică a vieței parlamentare de azi e pretutindeni o legiferare accelerată. Să fie oare un bine această continuă confecționare și reparație de legi?

A fost o vreme când multă, foarte multă lume politică era convinsă că n-ai decât să încălzești mașinele legislative și să produci, pe fiecare an, o întreagă bibliotecă de noi legi și noi reparații de legi noi, și progresul țărei are să devină o realitate.

Dar, în timpul din urmă, oamenii cu judecată au ajuns la o convingere contrară: că parlamentele «lucrează» prea mult și că mulțimea legilor devine o adevărată nenorocire pentru țara respectivă.

Și protestele ne vin tocmai din țările cele mai democratice: din Franța, din Statele Unite, din Elveția […]. Căci ploaia de legi noi și de schimbări, cu rost și fără rost, după trebuințele electorale, slăbește rădăcinele vieței naționale, zguduind din temelii obiceiurile, tradițiunile și moravurile poporului.

Poporul pierde orice cunoștință a legilor și chiar și spiritul de legalitate […]. De fapt, viața națională a unui popor își trage hrana mai mult din obiceiuri și moravuri decât din legi, în orice caz din potrivirea dintre ele.

Numai în această armonie morală o națiune poate trăi. Îndată ce echilibrul acesta se rupe, viața poporului trebuie să sufere. Dacă echilibrul nu se mai stabilește, suferința ajunge la un fel de criză latentă, la o «înaintare» retrogradă, la boală lungă, moarte sigură […].

În politica națională, teoriile nu au valoare decât în măsura în care răspund la trebuințe naționale, iar nu la slăbiciuni personale. Partidele parlamentare de extracție franceză sunt întemeiate pe teorii.

Statul însă nu există în virtutea unei teorii, ci a unei dezvoltări istorice. De aceea, temelia lui e singura temelie politică largă, adâncă și statornică, o realitate indiscutabilă.

El nu are nevoie de nici un fel de teorii sau doctrine raționaliste. Nici de cea a dreptului istoric, nici de cea a suveranității poporului și mai puțin încă de cea a pasiunii individuale. Viața lui toată e o vecinică luptă contra tuturor teoriilor care îi discută și-i clatină ființa. […].

Au mai fost și mai sunt state, conduse de doctrinari năvalnici, dar cu mintea în pruni, cari, după cum am arătat, au crezut și mai cred că pot schimba în mod artificial aceste caractere.

În aceste și numai în aceste state s-au ivit chestiuni de naționalitate ca tot atâtea reacțiuni firești în contra unor nefirești intervențiuni, în contra unor legi și așezăminte puse în contradicțiune cu toată existența națională a populațiunii respective.

Statele cari au dus acest intervenționism în ordinea morală la extrem, căutând a schimba în mod brusc fie religiunea, fie limba poporului, au ajuns, mai curând sau mai târziu, la războaie civile, la propria lor slăbire și chiar [la] disoluție.

Și națiunile au avut și au dreptul a se revolta în contra statului ce le atacă, ce caută a le distruge.

În toate aceste state, nepotrivirea între legi și firea popoarelor a fost, și devine zilnic din ce în ce mai mult, o primejdie pentru însăși existența lor.

De ce nu s-au pomenit asemenea zguduiri în […] Elveția, unde subt libertatea seculară și înțeleaptă, intrată adânc în moravuri, germanii, francezii și italienii n-au avut de suferit pe urma unor asemenea experimente de stat, unde germanii, d. p., niciodată n-au căutat a abuza de puterea lor precumpănitoare spre a-i face pe francezi și pe italieni cu de-a sila nemți, n-a existat și nu există o chestie de naționalitate.

Apoi și în statele naționale, în care «civilizarea» se face cu grăbire, fără nici o considerație la credințele, tradițiile și bunele moravuri și obiceiuri ale poporului, politica aceasta de nivelare cu adevărat cosmopolită trebuie să producă exact aceleași roade funeste: o continuă slăbire a statului prin o continuă împestrițare artificială a caracterului național al poporului. Diferența nu e decât de timp.

Cu alte cuvinte: proclamarea «suveranității» mulțimii și a egalității trebuia să ducă la dorința unei intervenții tot mai largi și adânci a statului.

Mulțimea, fatalmente nemulțumită de această intervenție a statului, trebuia și trebuie să ceară, la rândul ei, ca intervenția ei să devină o realitate.

Ceea ce trebuie să ducă, și în statele naționale, și în cele de naționalități, la ștergerea caracterului populațiunii. Este acesta un progres? Nu este aceasta o retrogradare și a statului în ceea ce privește suveranitatea lui, și a poporului în ceea ce privește caracterul lui? Nu este aceasta un proces de descompunere și politică, și națională, și culturală?

Teoreticianii democrației sunt niște fantaști. Și „lucrul cel mai înfricoșat, zice Goethe, este când oameni de rând și incapabili se iau după fantaști”. Cei de rând. Căci cei capabili nu se iau, ci sunt târâți de câțiva doctrinari fără nici o experiență politică.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Titlul original al eseului: „Teorii fantastice”

Sursa: CERTITUDINEA nr.99

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină