Modelul de stat al lui Mircea cel Bătrân

Frecventele schimbări, generatoare de instabilitate, din partea de sud-est a Europei favorizează sporirea ofensivei turceşti şi acapararea de noi teritorii în această perioadă.

Astfel, sultanul Murad I (1360-1389) ocupă Ankara după care, în 1361, cucereşte oraşul Adrianopol ce va deveni o foarte importantă bază politico-militară în această parte a Europei.

Până la cucerirea Constantinopolului, alături de Bursa, Adrianopolul devine reşedinţă a sultanilor turci.

Între 1384-1385, ţarul bulgar din Târnovo, Ioan Şişman (1371-1393) recunoaşte vasalitatea turcilor aceştia ocupând Sofia.

Singura redută nesupusă încă turcilor, rămânea în acest perimetru, Serbia. Este contextul în care, după moartea lui Dan I, la tronul Ţării Româneşti urmează fratele acestuia, după tată, Mircea (1386-1418).

Este contextul în care Firuz-bei, din Rumelia face o incursiune înŢara Românescă de unde „se întoarce plin de pradă”.

Mircea reacţionează printr-o acţiune de mare răsunet ajungând până la Karinbad (Karnobad) din munţii Balcani şi revine în Ţara Românească după ce pe ultimii musulmani i-a timis în rândul martirilor iar pe alţii i-a luat în robie.

Pe lângă ocuparea unor ţinuturi din sudul Dunării, el îşi extinde săpânirea şi asupra Dobrogei şi Silistrei.

Noua ofensivă românească până la Karînovasi (Karinbad) îl determină pe sultanul Baiazid să pornească una din primele expediţii de mari proporţii împotriva Ţării Româneşti.

În 1389 turcii atacă Serbia. La 15 iunie are loc lupta de la Kossovo (Câmpia Mierlei). Sultanul Murad I este ucis în luptă, cu mai multe lovituri de pumnal, de sârbul Milos Obilici.

În ultima parte a luptei, însă, fiul lui Murad, Baiazid Ilderim (Fulgerul) după ce-şi ucide contracanditatul la domnie, mai exact pe fratele său Iakub, contraatacă şi obţine victoria.

Cneazul şi principalii lui comandanţi sunt ucişi. Serbia devine astfel vasala Turciei.

Ameninţarea otomană pentru ţările române sporeşte şi mai mult. Filadelfi, ultimul oraş pe care Bizanţul îl mai are în Asia Mică, este cucerit.

Constantinopolul este blocat şi suferă de foame. Thessalia este anexată în 1393. Ţaratul bulgarilor de răsărit este ocupat, iar capitala, Tîrnovo, luată cu asalt la 17 iunie acelaşi an. Împărăţia otomană atinsese, astfel hotarul Dunării.

Încă de la începutul domniei sale, Mircea cel Bătrân nu a pregretat să intre în asemenea conflicte. Una dintre primele sale intervenţii a fost determinată de situaţia din Dobrogea.

Fără Ivanco, ucis în luptele cu turcii, oştile acestuia se pun la dispoziţia lui Mircea. Astfel Mircea „devine domn al cetăţii Dîrstorului şi „despot” al ţării lui Dobrotici, prin voinţa supuşilor lui Şişman şi Ivanco.

O cronică bulgară precizează că o parte a oastei lui Murad care se îndrepta spre Ţara Românească, a fost bătută de „vlahi şi toţi turcii, până la unul s-au înecat în Dunăre”.

Că faima lui Mircea cel Bătrân depăşea cu mult graniţele Ţării Româneşti, ne-o demonstrează şi aprecierile multor cronicari străini.

Deloc întâmplător, în lucrarea sa „Historia musulmane turcorum”, Leunclavius avea să afirme că Mirea cel Bătrân a fost „principele între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, iar cronicarul turc Ibni-Kemal îl considera „regele regilor din ţările creştine de pe vremea sa”.

În 1390 ameninţarea turcă se accentuează. Otomanii atacă, din nou, Vidinul, iar în anul următor fac o incursiune în Ţara Românească.

O încercare a acestora de a ocupa Silistra eşuează, întrucât Mircea atacă, la rândul său, poziţiile deţinute de turci la Kovarna, producându-le mari pagube.

Reacţia lui Baiazid nu se lasă aşteptată. În 1393 acesta cucereşte Tîrrnovo, ia prizonier pe ţarul Sisman şi instalează paşalâcul din estul Bulgariei, după care atacă şi ocupă Silistra.

În 1394, sultanul, în persoană, conduce marea expediţie împotriva Ţării Româneşti.

Baiazid pătrunde oarecum surprinzător, după traversarea Dunării, pe la Pojejena, pe traseul Zalankemen, Bechicerec, Timişoara, Amlaşul Mare, Sebeş, Orşova, Severin, Turnu-Severin.

Populaţia a fost retrasă din calea invadatorilor care, în schimb aceștia au fost mereu hărţuiţi de trupele muntene, inclusiv pe timp de noapte. „Mircea merge cu armata pe urma lui Baiazid, prin pădurile de stejar, săvârşind isprăvi vrednice de amintit… ţinându-se în urma lui Baiazid ţinea strâns în urma armatelor turce punând-o la mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune” (Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”)

La 10 octombrie 1394 are loc lupta de la Rovine. Oastea lui Baiazid cuprindea aproximativ 40.000 de oameni, la care se adăugau efective ale vasalilor din Serbia şi Macedonia: Ştefan Lazarevici, Marco Cralevici şi C-tin Dejanovici, care singură număra peste 8.000 de oameni.

Arhivele din Istanbul susţin că bătălia ar fi avut loc în apropiere de Argeş. Este posibil ca ambele informaţii, române şi turceşti, să fie adevărate şi să fi avut loc două lupte.

Prima, la Rovine, unde a învins Mircea, a doua în apropierea capitalei Curtea de Argeş când au învins turcii.

Mircea a fost obligat să treacă munţii în Transilvania, ceea ce a dus la boierimii, unii mari boieri nemaisusţinându-l pe domnitor. În aceste condiţii, tronul Ţării Româneşti este ocupat de Vlad.

Urmează a doua lovitură. Petru Muşat, domnul Moldovei, este înlăturat din domnie de Ştefan, ostil lui Mircea şi Ungariei.

O parte a boierimii continuă să-l sprijine pe Mircea împotriva turcilor, ca şi oştile lui Sigismund. În pericol de a-i fi blocată retragerea spre Dunăre de către oştile maghiare, Baiazid se retrage.

În decembrie 1396, în Ţara Românească domnea din nou Mircea cel Bătrân. În cursul anului următor, domnia lui Mircea se consolidează. El angajează noi lupte cu turcii.

Este cucerită cetatea Turnu, ocupată şi refăcută de turci. Acţiunea domnului muntean atrage reacţia turcilor care trec din nou Dunărea însă sunt înfrânţi.

În anul 1400, altă iniţiativă otomană este respinsă. În 1401 o mare oaste de pradă, condusă de Evrenos bei, devastează sudul Transilvaniei şi Ţara Românească, luând numeroşi robi.

În aceste condiţii, Mircea este obligat să reacţioneze.Îi urmăreşte pe turci, zdrobindu-i în Doborgea, în aşa fel încât puţini dintre ei au mai reuşit să scape cu fuga.

În ianuarie 1402 domnitorul muntean intervine în Moldova unde, graţie unor informaţii exacte, valoroase, îl ia prizonier pe Iuga, domnul Moldovei, ajutându-l astfel pe Alexandru cel Bun să ia cârmuirea.

Cu Alexandru cel Bun, Mircea va avea, timp de 18 ani, statornice relaţii de prietenie şi bună vecinătate.

În 1403 el reînnoieşte şi-şi consolidează relaţiile de amiciţie şi colaborare cu Polonia. În această perspectivă, în acelaşi an, acorda un privilegiu negustorilor din Liov pentru a-şi vinde mărfurile în Ţara Românească. În 1409, aceloraşi negustori le va acord un nou privilegiu.

În 1406, se întâlneşte la Severin cu regele maghiar Sigismund. Întâlnirea are loc cu mare fast, cei doi cârmuitori fiind însoţiţi de înalţi dregători şi de comandanţii lor militari.

În acelaşi an, Ştefan Lazarevici, cârmuitoul Serbiei, conferea mănăstirii Tismana mai multe sate din dreapta Dunării, dăruite ctitoriei româneşti de părintele său.

Relaţiile dintre ţara Românească şi Serbia devin, deci, şi mai strânse.

În 1410 alianţa cu Polonia este întărită, într-o scrisoare către Mircea, Vladislav Jagello precizându-i că doreşte ca actele şi înţelegerile încheiate anterior să le ţină tare şi invariabil şi să le întărim în chip definitiv.

Prin toate aceste măsuri, Mircea urmărea să consolideze poziţia Ţării Româneşti în raporturile cu Polonia, Ungaria şi Moldova şi să asigure o conlucrare mai eficientă sau cel puţin o atitudine binevoitoare a acestora.

Notăm că toate aceste obiective sunt atinse graţie unei abile activităţi diplomatice şi informative. Influenţat în decizii, îndeosebi de politică externă, de către Mircea, Alexandru va influenţa, la rândul său, în mod pozitiv, favorabil, vectori externi de nivel înalt.

Ceea ce se realizase nu este doar un parteneriat oarecare ci o dublă activitate de influenţă. Asupra lui Alexandru şi, în al doilea rând, prin acesta, asupra Ungariei şi Poloniei.

De sesizat că graţie acestor activităţi, se schimbă şi raportul de forţe în favoarea ţărilor româneşti, potenţialul lor economic, politic şi militar având noi profiluri şi cu totul altă credibilitate în interior dar mai ales în relaţiile cu celelalte state.

Aceste activităţi diplomatice, ca și cele informative vor conferi, de pildă, Moldovei mai multă stabilitate, forţă şi influenţă.

Dar cea mai mare atenţie a fost acordată de Mircea problemelor reprezentate de Turcia şi opririi ofensivei otomane, cea mai puternică forţă militară din această parte a Europei, alianţele sale cu Polonia şi Ungaria fiind subsumate acestui obiectiv.

În acest timp, expediţiile de cucerire a emiratelor din Anatolia iau amploare. Este cucerit, vremelnic, şi cel mai puternic emirat, Karaman, fapt ce aduce faţă în faţă pe cei mai puternici lideri musulmani ai timpului, Baiazid şi Timur Lenk.

Începe marea confruntare din iulie 1402 de la Ankara. Trecerea de partea lui Timur Lenk a unor căpetenii anatoliene, tătare şi a sârbilor din tabăra lui Baiazid se soldează cu înfrângerea catastrofală a sultanului. Baiazid şi fiul său Musa Celebi, sunt prinşi şi duşi în captivitate.

Timur Lenk ocupă Anatolia până la Marea Egee. Vechile regate anatoliene sunt restabilite. Statul otoman se descompune astfel din punct de vedere politic, aspect care generează o putenică criză din cauza certurilor pentru domnie dintre fiii sultanului Baiazid I, care murise, între timp, (9 martie 1403) la Aksesir (Anatolia) în captivitatea lui Timurlenk.

În acest context, Mircea îi trimite lui Musa, zis şi Celebi, (al treilea fiu al lui Baiazid) emisari, prin care este invitat în Ţara Românească unde i se promite ajutor pentru a deveni sultan în teritoriile europene ale Imperiului Otoman.

Luptele cu Suleiman, date la Cosmedion (pe Cornul de Aur, 15 iunie 1410) şi Adrianopol sunt însă pierdute de Musa. Acesta primeşte un nou ajutor de la Mircea. La 14 februarie 1411 Musa devine sultanul părţii europene a Imperiului Otoman.

Înaintea acestor evenimente Mircea avusese, la rândul său, alte lupte cu otomanii la Silistra. Din punct de vedere politic Mircea îşi consolidează poziţia. Într-o scrisoare către regele Poloniei, el se intitulează „mare voievod şi stăpânitor, domn al întregii ţări basarabeşti şi al părţilor de peste munţi şi stăpânitor al multor cetăţi turceşti”.

Întregirile teritoriale ale Ţării Româneşti sunt evidente. Este încununarea deplină a voievodului muntean care devenea astfel un fel de protector al noului cârmuitor otoman şi arbitru al situaţiei din imperiu.

Ţelul lui Mircea, acela propus din 1409, de a zădărnici rezistenţa factorilor de unitate din interiorul Imperiului Otoman şi de a-i stimula pe cei de destrămare, fusese atins. Mircea ajunge la apogeul carierei sale.

El dobândeşte o poziţie privilegiată căci Musa, chiar şi după ce devine sultan, se află oarecum în raporturi de dependenţă politică faţă de protectorul său de la nordul Dunării.

Perioada celor doi ani şi jumătate de calm existent în Ţara Românească demonstrează, în egală măsură că Musa a fost un senzor favorabil de receptare a influenţei exercitate de Mircea prin măsurile întreprinse în acest scop asupra sa.

Dar, la 5 iulie 1413 Musa este învins, luat prizonier şi sugrumat, după lupta de la Camurlu, de fratele său Mehmed.

Una dintre primele măsuri ale noului sultan a constituit-o organizarea unei uriaşe expediţii de devastare a ţinuturilor de la nord de Dunăre.

Dar, deşi şi-a însoţit oastea până în dreptul Giurgiului, sultanul nu a cutezat să treacă fluviul cu grosul trupelor lui.

Pe de altă parte, Mircea, cunoscând tăria forţelor sultanului Mahomed, cere pace angajându-se să plătescă tribut.

Pentru a afla intenţiile noului sultan, Mircea trimite la Mehmed (Mahomed) o solie. Sultanul Mahomed rosteşte cuvinte de bună înţelegere, având nevoie de răgaz pentru a-şi consolida puterea de curând cucerită…

De aceea, Mircea cel Bătrân, aflând de ridicarea unui nou pretendent, Mustafa… alt fiu al răposatului Baiazid, intră în legătură cu el; socotea momentul potrivit, întrucât sultanul Mahomed trebuia să facă faţă în Asia Mică, emirului Karamaniei, iar în Egee avea de luptat cu flota veneţiană.

Iată ce ne dezvăluie, în continuare, cronicarul grec Laonic Chalcocondil: „Mustafa, adică unul din băieţii lui Baiazid, luându-se după pilda lui Musa, fratele său, a venit la domnul Sinopei, care era în duşmănie cu fratele său sultanul şi i-a jurat să fie în bune relaţii şi prieteni întreolaltă. Şi trimiţând soli la domnul Daciei, de îndată ce i-a ascultat cererea cu plăcere şi între altele îi făgăduia să-i stea în ajutor la dobândirea domniei: Mustafa a trecut în Dacia şi rămânând aici mult timp, cu trei sute de bărbaţi, s-a pus în legătură cu cei mai de frunte dintre turci, tratând cu fiecare în parte”.

Alături de Mustafa, o oaste românească se deplasează până apoape de Salonic, unde pierde lupta cu Mehmed (Mahomed), în vara anului 1416.

Nici în faţa acestui eşec Mircea nu se dă bătut. Raportul de forţe din Imperiul Otoman, stările de nemulţumire, care trenează, sau apariţia unor potenţiali pretedenţi sunt coordonate pe care iscoadele sau simpatizanţii săi lucrează.

Astfel, urmare analizei informaţiilor furnizate, Mircea decide, tot în cursul anului 1416, să sprijine o mişcare a şeicului reformator religios, şeicul Bedr Ed Din, fost dregător şi apropiat al sultanului Musa. Dar, din nefericire, acesta a fost prins în Bulgaria, condamnat şi ucis, prin spânzurare, la Serres.

În iarna anului 1417 sultanul porneşte, din nou, cu şi mai mare determinare împotriva românilor. Ajunge în Dobrogea.

Ocupă apoi cetăţile Giurgiu şi Turnu. Mircea nu primeşte nici un sprijin de la aliaţii săi. Acceptă să plătească haraci. Sultanul se retrage. La puţin după campania din 1417, la 31 ianuarie 1418, Mircea încetează din viață.

Esenţialul însă fusese atins, „dreptul de viaţă pe temeiuri proprii, într-o ţară cu întocmire proprie…

Acest drept la viaţă a fost câştigat şi prin acţiunea politică şi diplomatică, de mare prestigiu, a lui Mircea cel Bătrân” (Dinu C. Giurescu).

Sursă: MARIAN V. URECHE „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină