Mircea Coloșenco: „Crăișorul” lui Liviu Rebreanu

În cariera sa de romancier (1920-1940), Liviu Rebreanu a realizat Crăişorul după ce îi apăruseră cele două capodopere: Ion (1940) şi Pădurea spânzuraţilor (1922), pentru prima oară, Academia Română acordându-i Premiul Năsturel, pentru a doua oară, Societatea Scriitorilor Români i-a decernat „Marele Premiu al Romanului”.

Despre Crăişorul (1929), nici el – ca autor, nici criticii literari nu s-au lăsat impresionaţi atât de mult. Oricum, în epica rebreniană figurează ca fiind unicul roman istoric.

Ce l-a determinat pe Liviu Rebreanu spre alegerea subiectului cu iz medieval al Crăişorului? Răspunsul îi aparţine:

„Noi, ardelenii, în lunga noastră viaţă despărţită, n-am cunoscut decât doi eroi naţionali: pe Horia – Crăişorul, şi pe Avram Iancu – Craiul Munţilor. Horia a fost mai bătrân şi a fost ucis cu roata şi a rămas Crăişorul nostru; Iancu a fost, în plină tinereţe, Craiul Munţilor, apoi a trăit mulţi ani de chinuri şi a murit nebun.

Eroii noştri au fost ursiţi şi martiri. Eroismul i-ar fi înălţat numai, pe când suferinţele i-au identificat cu mulţimea cea mare a poporului, el însuşi îndurător al tuturor umilinţelor şi durerilor.” (Adevărul literar şi artistic”, IX, 459, 16 decembrie 1928).

Aşadar, Liviu Rebreanu a arătat un interes aparte martirului Horia, nume devenit tabù în lumea transilvană după supliciul tragerii pe roată al lui şi al lui Cloşca, astfel încât chiar și numai pronunţarea acestor nume era considerată de stăpânire o vinovăţie ce putea fi aspru pedepsită.

În timpul răscoalei, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai (1754-2 noiembrie 1816), nesupunându-se autorităţii imperiale, a fost suspectat de legături cu Horia.

Aşa se explică de ce, vreme de aproape un secol, peste Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan s-a aruncat un văl de tăcere, nu numai în Transilvania, ci şi în celelalte regiuni istorice ale românilor.

Primul român care a spart conjuraţia tăcerii a fost scriitorul şi savantul Al. Odobescu (1834-1895) care, în 1878, la Ateneul Român din Bucureşti, a ţinut două conferinţe: „Răscoala românilor ardeleni sub căpitănia lui Horia, în iarna 1784-1785” şi, respectiv, „Luarea Rahovei de către oştile române în noiembrie 1877”, publicate sub titlul comun: „Moţii şi Curcanii” (Lucrările lui N. Bălcescu, „Mersul revoluţiei în istoria românilor şi Revoluţia românilor din Ardeal”, deşi anterioare, nu se impuseseră).

În istoria culturii maghiare, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan a avut un ecou cu ceva timp mai înainte: Teleki Domokos, în 1865 şi Szilágyi Ferenc, în 1871, au dedicat fiecare câte o lucrare acelor timpuri eroice.

Chiar din lucrarea lui Szilágyi Ferenc („A Hora-vilag Erdélyben/Vremea lui Horia în Transilvania”, Pesta) va extrage Liviu Rebreanu moto-ul care precede Crăişorul: „Istoricul imparţial va mărturisi că Horia a avut veşnic pe inimă soarta neamului său oropsit şi emanciparea lui şi că, oricât de condamnabile ar fi fost mijloacele întrebuinţate de el spre a atinge acest nobil scop, cauză căreia şi-a consacrat toată activitatea şi pentru care şi-a jertfit viaţa, n-a trădat-o niciodată, ci i-a rămas până la sfârşit credincios, chiar şi pe eşafod, în faţa morţii celei mai crâncene”.

Însă, pentru cei care vor să se documenteze în privinţa acestei răscoale care a zguduit structura imperială habsburgică, există trei bibliografii, una aparţine lui Gh. Bartoş (1976), iar celelalte două lui Octavian Beu (1935, 1944).

Liviu Rebreanu și-a început lucrul, la Crăişorul,  la 15 august 1928, la Lugoj. A continuat scrisul la Techirghiol şi Bucureşti, până la 6 octombrie 1928, având aproape o sută de pagini înnegrite cu rândurile sale mărunte şi citeţe.

Întâia ediţie, cu titlul Crăişorul, avea să fie tipărită în ultimul trimestru al anului 1929, cum este formulat şi în colofonul volumului: „S-a tipărit Crăişorul în Atelierele Societăţii Anonime Cartea Românească. Bucureşti, luna octombrie-noiembrie, anul 1929”.

Cu acelaşi zaţ tipografic a apărut o a doua ediţie, în acelaşi an, iar următoarele trei ediţii (1940, 1942, 1944), cu textul uşor amendat, însă cu titlul care l-a consacrat: Crăişorul Horia.

Istoria i-a reţinut numele conducătorului principal al răscoalei ţărăneşti din Transilvania, 1784-1785, ca fiind Horia, supranume atribuit pentru că ştia să horească (să cânte, să joace). În starea civilă figura Nicula Ursu, zis Vasile, născut în 1730, într-un cătun din Albac, domeniul Zlatna.

Romancierul îl prezintă cu calităţile şi tarele personale, atât în societate cât şi în familie. Tatăl lui Horia era un „om bun”, ca el „nu s-a mai pomenit în Albac”, iar mama „o frumuseţe vestită în tot cuprinsul Munţilor Apuseni.”

Horia a fost al treilea născut, primii doi copii muriseră, când avea el zece ani. „Pentru că i-a semănat mult, gurile rele scorniseră că l-ar fi făcut cu un grof ungur, care a văzut-o la un bâlci din Câmpeni.”

Soţia lui Horia, Ilina, era din Călata. Se căsătorise cu ea când împlinise 32 de ani dar n-o iubise. Au avut împreună doi copii: pe Ionuţ/Simion şi pe Luca. Ilina îl va părăsi pe Horia, luându-şi-l pe Luca la Călata, la părinţii ei.

La moartea lui Horia, Luca avea şase ani. Ionuţ, fiul cel mare, trebuia să se căsătorească cu Ileana a lui Ion Mătieşu. A fost numit căpitan peste oastea de răsculaţi, dând lovituri nemiloase nemeşilor, iar după înăbuşirea mişcării a fost arestat şi deţinut la Zlatna.

Horia, rămas orfan la nouăsprezece ani, a deprins meşteşugul prelucrării lemnului, producând ciubere, cofe, doniţe, furci de tors lână ş.a.; umbla prin ţară vânzându-le şi doinind.

Cloşca, cum era poreclit Ion Oargă, căruia i se mai spunea şi Cloşcuţ sau Ion Cloşca, era cu şapte ani mai tânăr decât Horia şi mai mic de statură. „Horia niciodată nu începea ceva fără să se sfătuiască şi să se învoiască cu Cloşcuț”.

Portretul făcut acestuia este complex: „Cloşca însuşi era din fire sfios şi cu mare supunere faţă de lege şi de stăpânire. Avea avere frumoasă, avea nevastă tânără şi un dor de viaţă liniştită şi tihnită, a fost de trei ori la împăratul, dar mai mult de dragul lui Horia, în care credea ca în Dumnezeu. Ultima oară, deşi comunele îl aleseseră, a făcut ce a făcut şi nu s-a mai dus. Nu de frică, ci de cuminţenie”.

În copilărie, bunicul său îi povestise întâmplări de pe vremea răscoalei lui Doja.

Crişan, cel de-al treilea conducător al răscoalei, se numea Gheorghe Marcu, „originar din Vaca din Zărand, dar însurat la Cărpiniş, fostă cătună împărătească, fiind hotărât şi dârz”.

El începe răscoala în satul Curechiu prin masacrarea funcţionarilor împărăteşti veniţi să-l prindă. Deşi s-a spânzurat în temniţă, trupul i-a fost tăiat în patru şi pus pe roate…

Horia l-a cunoscut pe Crișan în casa lui Cloşca. Trece la acţiune şi astfel răscoala curăţă totul în calea ei. Cum Cloşca şi Crişan se încred în falsele promisiuni ale ofiţerilor împărăteşti, iar aceştia lămuresc pe răsculaţi să se întoarcă la casele lor, Horia rămâne neîncrezător, însă e lipsit de curaj să-şi contrazică prietenii.

Înşelăciunea este descoperită. Era prea târziu. Răscoala e înfrântă, iar căpitanii ei, prinşi, puşi în lanţuri şi întemniţaţi, apoi, cu fast şi cruzime, supuşi supliciului în văzul lumii, spre ţinere de minte.

Martiriul celor trei nu a fost sanctificat nici acum de biserica creştină, ai căror credincioşi au fost.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină