MEDITATIILE UNUI SECUI: Trianonul sau prăbuşirea Hybrisului maghiar

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28):  Se vorbeşte de trauma Trianonului. Oare, trauma nu se datorează iluziilor, când realitatea adevărată loveşte realitatea iluzorie, adică iluziile se lovesc de realitatea adevărată? Naţionalismul maghiar iluzoriu a fost spulberat la Trianon de realitatea istorică adevărată.

Existenţa iluzorie unui popor a fost lovită de realitatea crudă a istoriei. Când omul, sau comunitatea, se confruntă cu situaţia dată şi nu recunoaşte că trăia în iluzii, acceptând astfel realitatea, ci continuă să susţină iluziile spulberate, visând la ele în formele sale de odinioară, se autotraumatizează. Factorul traumatizant este realitatea crudă, care spulberă iluziile. O asemenea traumă trăiește naţionalismul maghiar, care refuză acceptarea trecutului ca fiind iluzoriu, susţinând în continuare fantasmă istorică a acestui naţionalism.

Eugen Drewermann, teolog romano-catolic şi psiholog jungian, spune că dacă un eveniment exterior – cum ar fi, pentru maghiari, Trianonul, exemplific eu – reușește să provoace o traumă puternică, înseamnă că acea traumă s-a produs, de fapt, în trecut. Credinţa exagerată în forţele proprii, poate să aducă după sine chiar prăbuşirea, căci orice exagerare este o necredinţa în sine. De astfel de traume şi frustrări a avut parte maghiarimea în cursul istoriei.

Credinţa exagerată în forţa proprie este o iluzie! Iar în cazul înfrângerii, se declanşează trauma. Traumele se produc, fie ca urmare a neîncrederii în sine, în baza fondului interior ascuns, ontologic, fie din cauza încrederii în forţa proprie exclusiv exterioară. La nivel de comunitate, trauma se produce din cauza neîncrederii în sine a unui popor, când fondul încrederii adevărate, cel ontologic, este înlocuit cu o iubire de sine falsă a unei comunităţi, cu a unui hybris al comunităţii.

Consecinţa este că orice iluzie se pedepseşte cu contrariul său, adică cu prăbuşirea iluziilor. De aceea, putem spune că adevărata cultură a unui popor, care-i şi păstrează esenţă, este înţelepciunea, spiritualitatea sa milenară, încrederea sa în fondul ontologic al existenţei. Ceea ce apără un popor nu este agăţarea rigidă de nişte forme culturale moarte, sub pretextul păstrării identităţii şi tradiţiei, ci instinctul care vine din adâncul fiinţei sale, unde se ascunde o înţelepciune multimilenară. Această înţelepciune protejeaza comunitatea de iluzii, de iubirea de sine iluzorie, de grandomanie, care aduce după sine prăbuşirea şi, în cele din urmă, trauma.

Traumele au la baza pierderea contactului cu forţele vitale profunde ale comunităţii. Putem să zicem că asta este prima traumă principală care loveşte comunitatea. Urmează faza în care conştiinţa comunităţii se îndepărtează de adâncimile sale, de ințelepciunea sa multimilenară, nu mai ascultă de ea. Din această cauză, rămâne fără suportul, fără sprijinul profunzimilor sale, pe care începe să le construiască în exterior, numai prin forţe proprii. Aceste construcţii exterioare sunt, de fapt, construcţiile hybrisului, care încearcă să înlocuiască resursele din adânc pe care le-a pierdut. Problema naţionalismelor de azi e că sunt construcţii ale hybrisului, din cauza pierderi instinctului adevărat al supravieţuiri. Prin naţionalisme, identitatea s-a exteriorizat, în timp ce adevărata identitate, este cea cu adevărat identică cu sine, cu sinele ascuns. Naţionalismele revendică păstrarea identităţii, supravieţuirea, pe când ele sunt numai produsul pierderii forţelor vitale adevărate, spirituale!

Identitatea exteriorizată este forţată, se păstrează prin efort, se obţine prin efort, în timp ce sinele ascuns îl primim, este dăruit, ca viaţă. Viaţa noastră este dăruită de înaintaşii noştri. O perspectiva organică a identităţi neamului se gândeşte în primire, în dăruire, ca tot ce este complet, deplin, ea se dăruieşte şi se primeşte. Sămânţa se dăruieşte pământului, pentru ca pământul să o dăruiască înapoi omului, în forma manifestă a deplinătăţii.

Numai deplinul poate să dăruiască sinele ascuns, interior, cel care cu adevărat este! Identitatea adevărată, adică spirituală, a unui neam, este deplinul spiritual, care se transmite prin dăruire spirituală, nu prin învăţare exclusiv raţională, nu prin stocare  raţională, prin care se păstrează numai forma sa moartă, materială! Pe om îl susţine numai ceea ce-l depăşeşte pe el şi comunitatea sa, căci numai ce ne depăşeşte ne apără! Aşa arată, de altfel, şi imaginarul de baza al culturii omeneşti, care cuprinde toate semnele deplinătăţii: pomul, muntele, râul, pasărea, semnele verticalităţi, care arată că existenţa omului este susţinută exclusiv de verticalitate, care reprezintă legătură între cer şi pământ. Orice comunitate, cu identitate adevărată, reprezintă o legătură între Cer şi pământ!

Nagy Attila

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină