LIMBA ce-o vorbim: Relaţia dintre traco-dacă şi română

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Am considerat necesar să încadrăm limba traco-dacă, din punct de vedere genetic şi geografic. Când zicem traco-dacă ne referim şi la iliră care era aceeaşi limbă. La vest de acestea s-au situat la vest grupul osco-umbric şi al celticelor continentale şi, respectiv, la est de regiunea unde s-a vorbit traco-daca s-a situat grupul balto-slav.

În urma acestui studiu comparativ, am constatat că limba traco-iliră avea o serie de caracteristici comune cu limbi centum, precum limbile celtice şi cele italic. În schimb, cu cele satem situate la răsărit, nu a existat o relaţie genetică specială decât pe fond indo-european, dar au avut loc împrumuturi din traco-dacă în balto-slave.

Nu am reuşit să depistăm eventualele împrumuturi din balto-slave în traco-dacă care să fii ajuns până la noi, deşi ele ar exista. Această încadrare a limbii traco-dace aruncă o lumină nouă cu privire la natura ei, considerată de-a lungul timpului o limbă satem.

Pentru a stabili trăsăturile fonetice ale limbii traco-dace şi, implicit transmiterea acestora limbii române, am apelat în mare măsură la comparaţia cu alte limbi indo-europene dar şi la studiile de indo-europenistică.

Această abordare a fost absolut necesară întrucât glosele şi numele dacice nu sânt suficiente pentru a stabili ”portretul-robot” al acestei limbi, deşi le-am folosit şi pe acestea ori de câte ori a fost posibil.

Dificultăţile ivite nu se datoresc sărăciei acestor date, ci mai degrabă faptului că, fiind în marea lor majoritate nume proprii, cu greu se poate stabili o relaţie de ordin semantic între acestea şi unele cuvinte comune din română sau alte limbi indo-europene.

De aceea, pentru a înţelege particularităţile fonetice ale cuvintelor traco-dace, erau necesare abordări noi, folosite azi de cei care se ocupă cu cercetările lingvistice comparativ-istorice.

Metoda tradiţională de a compara lexicul românesc de origine traco-dacă doar cu albaneza este insuficientă, de aceea am folosit pe scară largă principiile studiilor de indo-europenistică, fără de care nu putem înţelege limba română.

Revenind la traco-dacă şi la raporturile acesteia cu urmaşa sa, româna, interesul unui cercetător atent la trăsăturile fonetice ale limbii traco-dace este stimulat de asemănarea lor, uneori până la identitate, cu cele ale limbii române.

Pentru a completa întregul spectru al evoluţiei fonetice a sunetelor din limba română am pornit de la sunetele limbii proto-indo-europene urmărind evoluţia lor până la română folosindu-ne de corespondenţa strânsă între lexicul limbii române şi rădăcinile proto-indo-europene.

Desigur ne-am folosit la început de evoluţia fonetică a cuvintelor considerate deja de origine traco-dacă, apoi prin extensie la întreg lexicul folosindu-ne de corespondenţa deja menţionată. Astfel am reuşit să refacem evoluţia întregului sistem fonologic al limbii române de la proto-indo-europeană la româna de azi, iar de aici etimologia lexicului românesc care, după cum am arătat deja, depăşeşte cu mult numărul tuturor împrumuturilor puse la un loc.

Prin contrast, adăugăm că, de-a lungul timpului, începând cu W. Tomaschek şi până astăzi, s-a comis o eroare de fond prin compararea anumitor glose dacice, în special antroponime ale căror sensuri nu le cunoaştem, cu cuvinte din aşa-zisele limbi satem (în special iranice), cu care lingviştii credeau că se înrudeşte limba traco-dacă.

O ipoteză greşită, după cum am văzut, avansată doar pe baza unor simple asemănări fonetice, ceea ce a condus la concluziile bizare cu care ne confruntăm astăzi. În principiu, această manieră de lucru este greşită, iar concluziile unor astfel de raţionamente sânt la fel de greşite.

Pe de altă parte, în anii ’60 ai secolului trecut, G. Reichenkron (1966) a încercat o metodă nouă în lingvistica istorică românească. A apelat la comparaţia cu alte limbi indo-europene şi la radicalii indo-europeni din dicţionarul Walde-Pokorny, luând în studiu 130 de cuvinte româneşti de origine traco-dacă, ceea ce a reprezentat un progres faţă de ce se făcuse până atunci.

Pentru metoda sa, deşi cât se poate de adecvată, a fost pe nedrept criticat de lingviştii români, care au preferat să folosească în continuare metodele vechi şi neştiinţifice, şi prin urmare ineficace de până atunci, metode utilizate în principiu şi astăzi, cu toate că limba română are câteva mii de cuvinte a căror etimologie a rămas incertă, necunoscută sau a fost în mod eronat atribuită.

În anii ’70 ai secolului trecut, I.I. Russu a încercat şi el să meargă pe urmele lui Reichenkron, dar se pare că nu era suficient de familiarizat cu aparatul conceptual folosit de acesta şi nici cu principiile indo-europenisticii moderne, în general, astfel încât rezultatele cercetărilor sale nu au avut efectul scontat.

Insuccesul său a fost perceput de ceilalţi lingvişti români ca ”ineficienţă a metodei” folosite, nu ca lipsă de pricepere a lui I.I. Russu. În ceea ce priveşte, dorim ca acest dicţionar să transmită un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.

Cu toate neajunsurile, unii lingvişti români sânt conştienţi de impasul în care se găseşte cercetarea lingvistică românească. Astfel, Brâncuş (VALR, 9) arată că „elementele autohtone din limba română reprezintă şi astăzi, după mai bine de un secol de cercetări asidue, domeniul cel mai puţin elucidat al acestei limbi”, cauza fiind necunoaşterea limbii traco-dace, întrucât datele „transmise în transcrieri latineşti şi greceşti aproximative sânt greu de interpretat etimologic, iar „reconstrucţia etimonurilor traco-dace este posibilă şi prin comparaţia cu alte limbi indo-europene”.

În aceeaşi manieră, V. Georgiev (1968) afirmă că ”româna este o limbă romanică”, dar, pe de altă parte, că ”a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute care au o anumită importanţă pentru indo-europenistică şi istoria ei: este vorba de limba dacă (sau daco-moesiană)”. Mai departe autorul arată că româna poate fi studiată sub trei aspecte: ”ca o limbă romanică…, ca limbă balcanică şi chiar ca o limbă indo-europeană specifică”.

Cu toate acestea nimeni nu s-a aventurat dincolo de anumite luări de poziţie timide. În ceea ce priveşte poziţia noastră, cercetarea pe care se bazează acest dicţionar priveşte, în mod preponderent, ultimul aspect şi, anume, studierea limbii române ca limbă indo-europeană cu trăsături specifice.

În acelaşi timp, considerăm că limba română va fi mult mai bine cunoscută în ansamblul ei atunci când cele trei aspecte amintite de Georgiev vor fi coerent integrate într-un tot unitar, în care cea mai mare pondere îl are caracterul de limbă indo-europeană specifică.

Această limbă specifică este traco-ilira, care este un stadiu ulterior al limbii pelasge care, la rîndul său, s-a dezvoltat din limba proto-indo-europenilor ajunşi în Balcani, în urmă cu circa 9.000 de ani.

Grecii care au venit din Asia Mică, acum circa 4.000 de ani, au găsit în regiune o populaţie pelasgică de la care a împrumutat mii de cuvinte, asimilând în acelaşi timp o mare parte din această populaţie, fapt care reiese şi din datele genetice ale populaţiei din Grecia, care are acelaşi fond genetic cu românii şi întreaga populaţie din Balcani şi din Asia Mică.

Articol de Mihai Vinereanu

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină