Istoria din altă perspectivă: MIHAI VITEAZUL, reporter de război…

Articol preluat din săptămânalul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare): Mihai Viteazu – autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului”, ci prin lipsa de intenţie literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar  – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 416 de ani.

Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenţia, ci prin consecinţa textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât şi în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso şi Tomaso Campanella. Iar scrisorile sale diplomatice se constituie, în perspectiva gândirii contemporane, în veritabile reportaje de război.

Propun, aşadar, o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă şi sapienţială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov. (M.M)

„Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Ţării Româneşti

Strălucite şi mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înştiinţăm mai sigur despre oştile turcilor.

Deci să ştiti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor într-un chip minunat. Au fost tăiaţi mai întâi trei paşale şi mai mulţi ceauşi, dintre care vreo câţiva au fost prinşi chiar vii. Am înţeles apoi, de la prizonierii mai proaspeţi, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa, se pregăteau să-şi întoarcă paşii spre Dunăre. Adevărat că noi înşine i-am lăsat lui calea sloboda în ţara noastră, şi asta din pricină că, în vremea aceea, oştirea noastră se împuţinase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre Bucureşti.

Şi trupele lor sunt acum astfel împărţite: cu Mehmed Paşa la Bucureşti sunt 10.000, ocupaţi cu construirea acolo a unei fortăreţe. Iar cu Sinan Paşa şi Hasan Paşa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgovişte. Întreaga oştire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci ştim sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i şi pe recruţii agemoglani. De bună seamă că au fost adunaţi la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgovişte, patru prizonieri, printre care unul era başceauş. Aceştia, punându-i la chinuri, au fost întrebaţi: cum se face şi de ce s-a ridicat Sinan Paşa şi ceilalţi împotriva ţinuturilor noastre cu trupe militare aşa puţine? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puţine trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, aşa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipseşte până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Paşa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…

Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot aşa îi macină cumplit forţele pe mare. Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înştiinţăm Domniei Voastre şi cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriţi în inima voastră şi să ne trimiteţi cât mai curând ajutoare, nouă creştinilor, căci niciodată nu va fi mai uşor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul duşman până la capăt, numai dacă aţi voi să ne sprijiniţi cu trupe auxiliare.

Eu, fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul altor creştini. IARĂŞI ŞI IARĂŞI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEŢI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre.

Dat în lagărul de la Dâmboviţa, la 12 septembrie 1595″

P.S. Pe 9 august s-au împlinit 416 ani de asasinarea, pe Câmpul de la Turda, a voievodului întemeietor de țară întregită, Mihai Viteazu. La mănăstirea Plăviceni (locul în care, în 2010, au fost descoperite osemintele domnitorului), s-a făcut cuvenita comemorare de sfânt martir al neamului, cu citirea acatistului și tot ceremonialul religios.

În imagine, un detaliu din statuia de la Plăviceni, reprezentând capul lui Mihai Viteazu, tăiat. Statuia este realizată în lut ars de artistul plastic Aurelian Bădulescu. Soclul statuii este un trunchi de stejar secular tăiat în secţiune oblică, în aşa fel încât „ochii” voievodului să privească la privitor.

Autor: Miron Manega

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină