Isaac Newton – Între ştiinţă şi alchimie

formula-as.ro: Cel mai mare fizician al secolului al XVII-lea a fost în secret un pasionat alchimist, care a amestecat, în creuzetele din laboratoarele sale, ştiinţa cu ocultismul. O carte recentă, scrisă de un francez, acreditează ideea îndrăzneaţă că marile descoperiri ale lui Isaac Newton au la bază experimente alchimice

Isaac Newton s-a născut în 1642, chiar în ziua morţii lui Ga­lileo Galilei (fi­zi­cian şi as­tronom italian). A fost singu­rul fiu al unui mic proprietar de pă­mânt, analfabet, din Wool­sthorpe (Lincoln­shire), un sat din Anglia. Isaac era un copil vi­sător şi intro­vertit, care avea note slabe la şcoală, cu ex­cepţia „filosofiei naturii”, disciplină care, la vremea aceea, încerca să explice mecanismul funcţionării uni­ver­su­lui. In­teresul său pentru acest su­biect era aşa de mare, încât unchiul său, un ţăran ceva mai bogat, s-a hotărât să-l sus­ţină, aju­tându-l să se pregătească pen­tru exa­menul de la „Trinity College” din Cam­bridge, unde a fost admis în 1661.

Pentru tânărul de 19 ani, intrarea într-o astfel de instituţie prestigioasă a fost profitabilă din două motive: în pri­mul rând, a acumulat foarte repede toate cunoştinţele epocii în domeniul matema­ti­cii şi în cel al fizicii, punând astfel baze­le viitoarelor sale descoperiri. Pe de altă par­te, a căzut sub influenţa profesorului său de ma­te­matică şi de teologie, Henry More, şi a profe­so­rului de ştiinţe, Isaac Bar­row, doi al­chimişti amatori, bucuroşi să-şi trans­mită cunoştinţele secrete unui tânăr strălucit şi entuziast. De alt­fel, aces­ta şi-a depăşit foarte repe­de ma­eş­trii, sporind numărul expe­rienţelor în acest domeniu, în ciuda ris­cului de a-şi ruina reputaţia uni­versitară. În vre­mea aceea, prac­ti­carea alchimiei era ilegală, unii savanţi ai epocii fiind con­damnaţi la moarte pentru ereziile lor.

În 1665, Newton a fost constrâns să se în­toarcă în satul său natal, pentru că la Cambridge izbucnise epidemia de ciu­mă. Această şedere forţată la ţară, timp de doi ani, s-a dovedit deosebit de fruc­tuoasă. Atunci şi acolo, marele om de ştiin­ţă a descoperit calculul diferenţial şi integral, principiile opticii şi legea gra­vitaţiei universale. La 27 de ani, aceste descoperiri l-au propulsat ca pro­fesor no­mi­nalizat la Univer­si­tatea din Cam­bridge, unde i-a succedat maes­trului său, Barrow, care a demisionat spontan pen­tru a-i ceda locul strălucitului său elev. Trei ani mai târziu, Newton a devenit mem­bru al „Royal Society”.

Se pare însă că în paralel cu această exis­tenţă oficială de profesor onorabil, preo­cupat în mod special de publicarea rezultatelor cerce­tărilor sale în mate­matică şi fizică, Isaac New­ton a dus existenţa omului de ştiinţă retras în la­boratorul său, îndeletnicindu-se cu sa­vante şi secrete experimente în dome­niul alchimiei. O car­te pasionantă – „New­ton sau triumful alchimiei” – sem­­nată de un francez, Jean-Paul Auffray, lansează ipo­teza în­drăz­neaţă că alchimia a fost, de fapt, cheia desco­pe­ririlor lui Newton. Să-i urmărim ar­gu­men­tele.

Cercetări în domeniul alchimiei

„Chiar dacă la 24 de ani, ge­nialul ma­te­matician a început să in­tuiască deja că mişcarea pla­netelor se explică printr-o forţă parti­cu­lară, Newton nu putea să înţe­leagă la vremea aceea legile feno­me­nului gravitaţiei. În secolul al XVII-lea, sta­diul cunoştinţelor ştiinţifice asupra na­turii nu permitea acceptarea ideii că un obiect poate influenţa deplasarea al­tuia, fără ca între ele să existe contact fi­zic. În prezent, această proprietate de ac­ţiu­ne la distanţă este acceptată şi susţi­nută din punct de ve­dere ştiinţific, dar pe vremea lui New­ton era con­si­derată drept un feno­men magic sau ocult.”

Cunoştinţele din domeniul alchimiei i-au permis, fără îndoială, lui Newton, să abordeze problema gra­vitaţiei cu mai multă acuitate decât contemporanii săi. Studiind principalele tratate de alchimie ale epocii sale, el a realizat personal ma­jo­ritatea experi­mentelor descrise ulterior. Practicate la început cu mij­loace rudi­men­ta­re, experimentele sa­le s-au îmbu­nă­tăţit şi, departe de pri­vi­rea au­to­ri­tă­ţi­lor, New­ton a făcut alchimia să pro­gre­se­ze dincolo de li­mitele fixate de către pre­de­cesorii săi. Într-un demers cu adevărat ştiinţific, el a procedat sistematic şi a no­tat cu mare precizie tot ceea ce a des­coperit.

După moartea sa, survenită în 1727, la reşedinţa sa a fost descoperită o bibliotecă uriaşă de lucrări oculte, achi­ziţionate în cel mai mare secret. Şi mai inte­resant, Newton a con­tri­buit cu mai mult de un milion de cuvinte la lim­bajul secret al alchi­miei. Însemnările sale des­pre alchimie, care nu au fost niciodată pu­blicate integral, repre­zintă 70% din tot ceea ce a scris!
Isaac Newton nu a încercat niciodată să transforme metalul în aur, ci a în­cer­cat să descopere legile fundamentale ca­re guver­nează Cosmosul. Foarte credin­cios, el a fost convins că era de datoria sa să studieze opera divină a creaţiei şi să se intereseze de tot ceea ce formează uni­versul. Chiar dacă în perioada de studiu el nu realiza că va ajunge să descopere teo­ria gravitaţiei prin in­ter­mediul ştiin­ţelor oculte, el a fost convins până la fi­na­lul vieţii că există o lege fundamentală a lumii, o cunoaştere ascunsă care trebuie dovedită.

Creuzetul său de alchimist i-a inspi­rat revelaţia că elementele se atrag unele pe altele sau se resping prin forţe miste­rioase. De fapt, Newton a observat aceas­tă acţiune în laboratorul său. Atunci a făcut legătura cu gravitaţia. Ceea ce se petrecea în creu­zetul al­ chimistului putea fi transpus la scară planetară, conform formulei: „Ceea ce se petrece jos (pe pă­mânt) se petrece şi sus (în cer)”.

Enigmele Bibliei

Studiul alchimiei şi al ştiinţelor ocul­te l-au condus pe Isaac Newton spre alte teorii, neexplorate până atunci. Curiozi­ta­tea sa era insaţiabilă şi, de la mijlocul anului 1670 şi până la moartea sa, el a fost pasionat de teologie. A studiat Biblia vreme de ani întregi, ajungând la con­clu­zia că toate cunoştinţele po­poa­relor vechi sunt des­cri­se în Vechiul Tes­ta­ment. Ast­fel, în perso­na­litatea regelui Solomon (su­veran al Israelului între 972-932 î.e.n.) el a văzut o autoritate su­premă, caracte­rizându-l drept „cel mai mare fi­losof al lumii”. S-a lăsat absorbit de pasajele care descriau templul lui So­lo­mon şi a studiat tradu­cerile din diferite limbi ale cărţii lui Ezechiel, for­mată – după cum bi­ne se ştie – din mai mul­te „oracole”, prin care acest profet biblic a anunţat prăbuşirea Ierusalimului, iar apoi renaşterea viito­rului Israel.

Isaac Newton nu a vrut, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât să refacă pla­nul templului. El era convins că regele So­lomon codificase în proporţiile şi mă­su­rile acestei clădiri toată înţelep­ciu­nea stră­­moşilor, descrisă în Vechiul Tes­ta­ment. Newton era sigur că va ajunge să pro­feţească viitorul lumii, ana­lizând Biblia cu cheia pe care i-o furnizase pla­nul lui Solomon. Studiul planului tem­plului a influenţat nu numai elaborarea teoriei gravitaţiei, ci le-a furni­zat oa­me­nilor de ştiinţă informaţii pentru inter­pre­tările sale profetice.

Pentru marele ma­tema­tician şi fizician, templul lui So­lo­mon era „un foc de jertfă care ardea perpetuu în mijlocul unui loc sacru”, vi­zualizând centrul templului ca un foc în jurul că­ruia se adunau credincioşii. New­ton a botezat această structură pryta­neum şi a sugerat maniera în care repre­zintă Cos­mosul: „Cerul era adevăratul templu al lui Dumnezeu şi pentru ca un prytaneum să merite numele de templu, el era astfel conceput, încât să reprezinte sistemele celeste într-un mod cât mai fidel cu putinţă”.

„Tocmai imaginea fo­cu­lui reunindu-i pe disci­poli în centrul templului l-a aju­tat pe Newton să ela­boreze noţiunea de gravi­taţie uni­ver­sală”, ne spune Jean-Paul Auffray. În loc să vadă razele lumi­noase ie­şind din foc, Newton a vi­zua­lizat a­ces­te raze ca pe nişte forţe care îi atrăgeau pe dis­ci­poli către centru. Astfel, paralela dintre siste­mul solar şi templu se vede cu claritate: planetele sunt disci­po­lii, iar focul templului (care este numit une­ori „focul din centrul lumii”) este Soa­rele.

Bazându-se pe ideea că forţa care atrage corpurile cereşti unul spre celălalt depinde de distanţa care le separă şi comparându-le cu forţele degajate în creu­zetul de alchimie, Newton a ajuns la concluzia că o forţă invizibilă – a cărei intensitate scade pe măsură ce obiectele se îndepărtează unele de altele – acţio­nea­ză asupra oricărui lucru. Prin­cipiul gra­vitaţiei fusese descoperit.

Fructul cercetărilor efectuate de Newton în zona matematicii, a Bi­bliei şi a astrologiei a fost sintetizat într-unul dintre cele mai importante tratate ştiin­ţifice care au fost scrise vreodată: PHI­LO­SOPHIAE NATU­RALIS, „Prin­­­­cipia Ma­thematica”, pu­blicat în 1687, în care cititorul avi­zat de astăzi poate să iden­tifice ur­mele alchimiei new­to­nie­ne. Fie­care noţiune enun­ţa­tă con­ţine simultan un dis­curs „laic”, des­ti­nat ma­relui pu­blic, şi un discurs ezo­teric, care se adre­­sea­ză iniţiaţilor. Astfel, când Newton scrie: „Scoa­tem apa din ocean cu o scoi­că”, nu putem să nu facem le­gă­tu­ra între această frază po­etică şi prima etapă ini­ţia­tică a adepţilor alchimiei: să faci călă­toria lui Saint-Jacques de Compostelle pen­tru a găsi o cochilie care să păstreze ermetic apa oceanului.

Citește mai departe: Formula AS

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină