HERODOT: „Numele divinităților, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, grecii le-au primit de la pelasgi”

Întorcându-ne la Hesiod, Herodor și Eschyl, aflăm că una dintre cele trei pietre sacre misterioase din platoul de la Omul înfățișează o sculptură megalitică, ce reprezintă capul, gâtul, pieptul și o parte din aripile unui vultur gigantic întors cu fața spre columna principală.

După mulți autori, acvila a fost făurită de genialul Vulcan (vezi Hygini, „Poeticon astronomicon”, iar după Polyzeus citat de Hygini, Jupiter i-a dat suflet).

În legendele vechi, Vulcan nu este numai „un faur vrăjit”, dar și un sculptor genial și un arhitect desăvârșit.

La scara timpului Vulcan aparține timpurilor preistorice, cu o artă monumentală a creațiilor sale megalitice, de neegalat, în timp ce artistul, genial și el, Fidias, aparține timpurilor istorice, Fidias aparține Eladei cu idealul ei uman.

Vulcan aparține regiunii nordice a Istrosului și a Țării Hiperboreilor cu o religie care preamărea pe Zeul Moș și pe strămoșii primordiali, Moșii, cărora Vulcan și alți fauri ai Pământului le consacrau altarele și megaliții de preamărire și proslăvire pe crestele munților noștri sublimi.

În ceea ce privește fixarea zonei sacre, unde s-au desfășurat evenimentele unei istorii legendare, poetul latin Marțian subliniază clar: „în Dacia sunt stâncile lui Prometheu și muntele cel fabulos” (al Atlasului, n.a.).

Alte legende, care povestesc despre suferințele lui Prometheu, autori greci ulteriori epocii lui Hesiod, istorisesc că Prometheu a fost țintuit în cuie pe muntele Caucaz din Scythia, așadar trebuie văzută și cercetată și această a doua sursă a legendelor lui Prometheu.

Grămăticul Apollodor spunea că Joe (Zeus) i-a poruncit lui Vulcan să-i  bată capul în cuie lui Prometheu, pe muntele Caucaz. Apollodor spune: „acest munte este în Scythia, unde Prometheu a rămas pironit timp de mai mulți ani”.   

Atunci care este Caucazul de care pomenește izvorul al doilea al legendei lui Prometheu? Caucazul din legendele lui Prometheu nu era deloc identic cu Caucazul iberic sau cu catena ce se întinde între Marea Neagră și Marea Caspică.

Episcopul Eustathiu din Thesalonic din sec. XII e.n. afirmă și el că muntele Caucaz al lui Prometheu nu este Caucazul din Asia sau din partea de răsărit a Mării Negre.

Romanii însă ne oferă mai multe elemente în scrierile lor istorice și geografice, după ce-au ajuns la Istru, denumind în aceste scrieri regiunea de sud-est a Carpaților – Caucaz. Istoricul roman Florus vorbește de munții Caucazului, iar poetul latin Vergiliu vorbește și el despre munții Caucaz din nordul Istrului.

O inscripție romană din timpul împăratului Traian pomenește de munții Caucasi din grupa Carpaților de lângă Olt: „… ad Alutum / flumen secus / mont(em) Caucasi” (în muzeul de la Köln, citat din N. Densușianu, op.cit. pg. 223).

Geograful roman Iuliu Honoriu, în „Cosmografia” sa, deosebește două catene de munți cu numele de Caucaz: una în Carpații de sud-est ai Daciei, și alta pe teritoriul Asiei în partea de răsărit a Mării Negre.

Teritoriul ocupat de goți în spațiul munților de la Curbura Carpaților a primit denumirea de Caucaland (adică țara de la Caucasi) în sec. III-IV e.n. În cea mai veche cronică rusească, cea a călugărului Nestor (născut 1056 e.n.), se specifică următoarele: „în partea de nord a Pontului, se află Dunărea, Nistru și munții Caucaz – sau munții ungurești”.

Marele spirit enciclopedic, istoricul B.P. Hașdeu, în „Istoria critică” (pg. 285) lămurește lucrurile: „Este dar un fapt înregistrat în șapte fântâne irecuzabile, pe lângă care Ovidiu este a opta și Strabone să fie a noua, cum că Carpații, începând din timpii cei mai îndepartați și până în Evul Mediu, se chemau Caucas”. (Hașdeu a fost primul istoric român care a vorbit despre poporul și limba pelasgă, urmat de magnifica cercetare a lui N. Densușianu, „Dacia preistorică”, care luminează istoria Marelui Imperiu Pelasg).

Densușianu va concluziona și el asupra acestei probleme: „Caucazul lui Prometheu, sau Caucazul cel legendar al Scytiei, este, din punct de vedere al geografiei preistorice, unul și același cu catena meridională a Carpaților numită la Apollodor, Atlas din Țara Hyperboreilor, iar în inscripția de la Köln, Caucasus ad Alutum flumen”. (N. Densușianu, op. cit. pg. 224).

Densușianu, care s-a dus să vadă direct monumental, în anul 1900, a măsurat columna: înălțimea 9,99 metri, lățimea la bază a laturilor mai lungi 10,72 metri.

Imaginea lăsată de columnă a fost forma unei piramide trunchiate în patru unghiuri. Fiecare față a columnei representând astfel forma unui trapez.

Fiecare față a fost cândva decorată cu anumite figuri, din care unele abia se mai recunosc azi (este vorba de anul 1900) – sunt observațiile istoricului Densușianu.

Columna (cu acvila și celălalt megalit) cu legendele despre cei doi titani, Atlas și Prometheu, întreg platoul sacru al Bucegilor (în vremuri antehomerice numiți Atlas și apoi Caucasi) cu urmele templelor sacre, cu străjerii împietriți ai locurilor sfinte, Babele și Sfincșii, mesele ritualice (vezi masa de la Vârful Dorului) au făcut din acel loc simbolul cel mai puternic al religiei marelui imperiu pelasg.

El a devenit un Centru al vieții preistorice de atunci, a fost un cardines mundi (unde se aflau țâțânele lumii, Polul getic al hiperboreenilor).

Simbolul celor trei coloane de la Vârful Omul de azi era reprezentat pe monumentele religioase ale Eladei și ale Egiptului, în arta monumentală a romanilor, în ceramica din epoca grecească și etruscă. (Locurile din partea de nord a Istrului din țara hyperboreilor erau considerate în tradițiile pelasgilor din Pelopones, ca primele locuri ale istoriei lor sfinte, ca țara de reședință a divinităților sale protectoare).

Densușianu, care a văzut la fața locului megalitul, ne lasă o interesantă observație, arătând că se mai puteau distinge, la acea vreme, urmele aproape dispărute, ce reprezentau un enorm cap în profil.

Figura privește spre stânga, iar de lângă cap descind trei șuvițe lungi de păr sucit după tiparele arhaice de atunci. Densușianu face observația că este o fizionomie foarte curioasă; partea superioară a profilului are o proeminență remarcabilă asupra părții inferioare (op. cit. pg. 233).

Tot el spune că, pe partea de nord-vest a megalitului de pe vârful Omul, se mai cunosc și azi conturul unui cap de femeie, în formă nudă, cu spatele în sus, cu fața în jos, cu capul la apus și cu coapsele la răsărit, o figură în același stil, cu simbolul egiptean al zeiței Nut, Zeitatea supremă a Cerului. (Imaginea Zeității Nut este dată de  Paul Pierret în cartea „Panteonul egiptean”, pg. 22).

Continuând cu descrierea Columnei pe latura ei de nord-vest, Densușianu spune că la mijloc, în partea stângă, se mai pot cunoaște și azi, cu mare greutate, urmele aproape dispărute din bustul divinității Chnum, cu atributul capului de berbece.

Ce figuri vor fi fost însă reprezentate pe această față a Columnei din Carpați nu putem ști, spune cu regret istoricul.

Noi, cei de azi, moștenim urmele troglodiților care au deteriorat acest perete de nord-vest al tezaurului carpatic, răzuind cu ciocanul și cazmalele întreaga parte inferioară a acestei laturi, ca să construiască a casă de adăpost pentru turiști, la începutul secolului XX, distrugând pentru veșnicie urmele de basoreliefuri care supraviețuiseră timpurilor.

Pe acest vârf magnific al Carpaților se înalță și astăzi trei columne gigantice. Fiecare dintre ele, în vremurile preistorice, a reprezentat o anumită imagine, a avut un rol specific (ele erau cardines mundi, „țâțânele Pământului”).

(Despre importanța culturii pelasge, ca fiind foarte aproape de Tradiția primordială, Herodot afirmă acest lucru în cartea a doua a „Istoriilor” sale, ca și contemporanul său Socrate: „că numele divinităților, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, grecii le-au primit de la pelasgi” – N. Densușianu, op. cit. pg.162).

Constanin 7 Giurginca, „Arhivele Trandcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Eitura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020 (Fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină