Dr. MIRCEA DOGARU: Recviem pentru românii unguri

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cu câtă plăcută nerăbdare mă așteptam, în 1999, să petrec o oră senină, de adevărată desfătare spiritual, chiar și în răceala de aisberg a unei săli de lectură, în fața promițătoarelor pagini ale unei reviste, întâmplător depistată într-un raft de bibliotecă, „East European Quarterly, Volume XXV, Spring 1991. Number 1” […].

Prezent pe copertă, un titlu mă atrăgea ca un magnet: „Hungary’s Dissapearing Romanian Minority” (Dispariția minorității române din Ungaria), de G. James Patterson. În sfârșit, nu adevărul, ci chiar Marele Adevăr al Istoriei noastre în ofensivă! – mi-am zis […]. Mă așteptam să-i întâlnesc în minunatele pagini, fie și printre rânduri, pe urmașii dacilor care au durat cetățile de la Buda și Bratislava, pe urmașii luptătorilor lui Burebista și Decebal și ai românilor stabiliți ca apărători și constructori între Dunărea Mijlocie și dacica Tisia, sau cel puțin pe strănepoții acelor „blasii”, „blaqui ac pastores Romanorum”, care au trait „ca stăpâni” în Pannonia, după dispariția hunilor, potrivit gestelor maghiare și lui Rudolf din Ems, și ai acelor români care coborau din „munții de zăpadă”, sau din „țara necunoscută căreia îi zic Balak” (Moise Chorenat), în pusta brăzdată de pașii soldaților divului Traian și ai jelitului „Ler” împărat, sau de copitele cailor celor „700 de călăreți viteji” ai „ducelui Ramunc”, cel cântat de Nibelungi.

Unde, când, cum și de ce au dispărut?

Mă așteptam să găsesc câte ceva despre războinicii acelui atât de familiar ”Rumon” și ai stăpânului său, regele cu nume dac „Zizais” care, păzindu-și neclintit limes-ul, după alungarea sarmaților argaraganți, au cutezat, în veacul IV, să-i înfrunte pe însăși împărații Romei, după Anonymus Valesii și Ammianus Marcelinus, despre „ausonii” sau „romanii”, pomeniți de Priscus din Panion, despre „volohii” și „slovianii” Cronicii lui Nestor care s-au opus maghiarilor după forțarea Carpaților împăduriți, despre latinii din oastea ducelui stăpân al sării, „Salanus”, care preferau atacurile prin surprindere și de noapte și care s-au împotrivit mai mult de un deceniu războinicilor lui Arpad, proaspătul cuceritor al „Țării Ungului” sau „Unguarului”!

Câte ceva despre viața prinților de Unguar, Mihail și Vasile, descinzând, după tată, din fiica lui Menumorut și, după mamă, din „Țara Cumanilor” care încă era Ardealul, alături de Moldova și Muntenia, despre Voicu, fiul „Țării Oltului” (Saroltha) și al româno-maghiarului Geysa, ajuns prin catolicizare Ștefan cel Sfânt, sau măcar despre vitejii arcași și cnezi înnobilați de Bela al IV-lea, pentru că i-au salvat viața de furia tătarilor la 1241. Mă așteptam, într-un cuvânt, să-i  găsesc pe „românii unguri” de astăzi ca drepți urmași ai celor ce, alături de slavi, au lucrat la sedentarizarea și transformarea maghiarilor, chazarilor, cabarilor, pecenegilor, cumenilor din oastea „ducilor de Unguar” într-un nou popor, în veacurile X-XIV, „poporul Ungariei” ca urmași ai celor ce au rămas pe loc, neluând drumul Istoriei sub presiunea maghiară, potrivit „Cronicii Anonime a Europei”.

Ai celor ce și-au păstrat numele și credința, luptând împotriva turcilor în oastea Iancului, ai acelor frați de la Giulea (Gyula) Debrețin și Seghedinul „care a ținut și mai încoace de Ardeal”, revendicați de Mihai Viteazul, ai celor ce au furnizat mii de luptători, soldați și căpetenii grănicerului sârb Pero Seghedinaț din Pecica, în 1735, și harambașilor care au luptat pentru salvarea Banatului de furia colonizatoare a Habsburgilor, între 1736 si 1740.

Speram să îi regăsesc în rândurile promițătoare ale studiului, pe românii vestici care, păcăliți de promisiunile lui Kossuth, au luptat în rândurile armatei lui Bem, pe cei peste o jumătate de million de frați supuși „legilor de maghiarizare”, catolicizării sau evanghelizării, pe care Tratatul de pace de la Trianon, retrăgând arbitrar frontiera vestică firească a României, a hotărât să-i lase părăsiți urgiilor istoriei contemporane.

Credeam că voi găsi chiar și răspunsurile la întrebările: unde, când, cum și de ce au dispărut ei și obiceiurile, portul, satele, bisericile, graiul lor, în numai câteva zeci de ani, de n-au rămas de pe urma loc decât, pe ici, pe colo, în paragină, cimitirele? Care este soarta lor actuală și care le sunt perspectivele?

Și primele fraze ale distinsului etnolog și sociolog G. James Patterson păreau să-mi confirme speranțele: „Această lucrare se referă la comunitatea românească arhaică din Ungaria care, spre deosebire de multe alte grupuri etnice din Europa Central-răsăriteană, care trăiesc un proces de resurecție culturală, dispare gradat, prin asimilare. Lucrarea va urmări istoria grupului și situația etnografică punând în discuție cauzele asimilării… Amplasați în trei comitate sud-estice, Hadju-Bihar, Bekes și Csongrad, Românii din Ungaria numără aproape 20.000”.

De unde ai preluat, omule, minciuna?

Ecce homo! – mi-am zis. Între atâtea voci plătite, revanșarde, între atâția dătători cu părerea, care nu prea cunosc nici unde se află românii pe harta lumii, necum istoria, lupta și speranțele lor, dar incriminează un întreg popor pentru vini imaginare sau pentru dorința lui firească de a-și construi liber și unit destinul în vatra bunilor și străbunilor săi, iată un om avizat care, de la înălțimea opiniilor sale riguros-științifice, străpunge corul de minciuni, aducând Lumina! Apoi a urmat dușul scoțian: „Aceștia formează o comunitate arhaică, care s-a așezat în această zonă după ce turcii au fost alungați”, adică în secolul XVIII. De unde ai preluat, omule, minciuna, când documentele și cronicile vorbesc nu de repopulare, ci de depopulare?

Când satele grănicerești, formate din români autohtoni, plus români sudici și sârbi refugiați, au fost lăsate de izbeliște, pe măsură ce granița se strămuta spre sud, fiind silite să accepte oferta Rusiei de emigrare în Ucraina sau să se bată? 4.000 de capi de familie au ales emigrarea și peste 20.000 de grăniceri și „gloată” românească l-au urmat pe Pero Seghedinaț în 1735! Cum sunt coloniști, când tu însuți constați că: „sunt arhaici în sensul că și-au păstrat tradițiile folclorice și multe tradiții lingvistice” și că „limba lor este de asemenea veche”? Din Banat sau din Balcani n-au putut veni, pentru că „vorbesc varianta Criș a dialectului Bihor”! Dar nici din Crișana, pentru că ar fi făcut parte din principatul Transilvaniei, ca și independent în perioada 1541-1699! Vezi, tovarășe Patterson, că nu-ți mai rămâne decât varianta autohtoniei?

Supuși continuu maghiarizării, de-a lungul istoriei lor postarpadiene, dar îndeosebi după 1867, „românii din Ungaria sunt concentrați” astăzi, potrivit spuselor dumitale, „în comunele Elek, Battonya (Bătănia), Ketegyhaza și Mehkerek. Din populația Mehkerekului,de 2.600 de locuitori, un procent de 90% îl reprezintă românii, Ketegyhaza are 5.000 de locuitori, 3.000 dintre ei fiind români. Există un mic număr de români originari din aceste localități (???) în orașele Gyula, Bekes, Bekescsaba și Szeged, cu toate că în împrejurimile acestora nu au mai rămas români” (De ce? – n.n.)!

„Generozitatea” Ungariei pentru învățământul în limba română

Restrângându-ți aria cercetării la această zonă, ai conchis că doar aici subzistă vestigii ale unei comunități arhaice românești, pe care nu știi cum s-o datezi și n-ai sondat amintirile unor bătrâni unguri și catolici din alte regiuni, ai căror străbuni trăiau, până acum o sută de ani, în sate ortodoxe și românești ca… români. Fie și limitându-ți investigația sociologică la cei din perimetrul indicat, ai constatat că sunt din ce în ce mai puțini și mai amărâți. Țărani în general, puțini muncitori în Mehkerek și în cele trei orașe, considerați „lucrători îndemânatici”, câțiva învățători și doar 8 popi pentru cele 19 biserici ortodoxe care au reușit să reziste.

Cele 13 școli așa-zis românești au limba de predare maghiară sau „sunt bilingve, cu majoritatea instrucției în limba maghiară”. La fel ca și colegiul din Gyula, unde există totuși și „cursuri de cultură românească, predate în limba română”, dar ponderea elevilor la zi maghiari, față de internii români, crește continuu.

O singură școală avea până acum câțiva ani… proces de predare complet în limba română, dar a fost obligată să treacă la sistemul bilingv de predare, datorită scăderii numărului de copii care vorbesc românește”. Deci tinerii se pierd continuu ca români, doar bătrânii păstrând „o serie de alte practici culturale și instituționale INDIGENE” (Iată cum îți scapă adevărul! Ei sunt INDIGENI cu adevărat n.n.)…

Dansurile și muzica românească se practică, în mod limitat, la câteva sărbători religioase anuale și au fost înregistrate de etno-muzicologii din Szeged, deoarece sunt pe cale de dispariție”. La fel „cluburile românești… care nu prea mai au vitalitate”. Muzeele locale sponsorizează conservarea trecutului, „echipe de studenți din tabere etnografice de vară”, cumpărând „de la LOCALNICI” diferite obiecte specifice devenite extrem de rare și – minune! – chiar „o casă românească de la începutul secolului, cu obiecte folclorice, a fost păstrată ca muzeu în Mehkerek”.

Acestor dovezi de interes, care completează generozitatea (!!!) manifestată față de învățământul în limba română, i se alătură și faptul că „Televiziunea din Szeged (deci locală, nu națională n.n.) prezintă o jumătate de oră de program în limba română pe lună”. Fantastic, tovarășe Patterson, ce-nseamnă democrația ungurească autentică și cum îi ajută ea pe români să nu dispară!

Nu ca în România, unde bieții maghiari care, din postura de senatori, episcopi și lideri politici își înjură țara, sprijiniți de politrucii… occidentali sau occidentalizați, au fost și sunt atât de asupriți și dezrădăcinați încât, dacă-i pui să deschidă gura, îți iei câmpii că vorbesc mai fluent Swahili decât româna! Oare în ce limbă or fi învățat ei, ca minoritari, carte în România? Și, oare, în S.U.A. tot așa se procedează, nu învață ca pe „Tatăl Nostru” engleza?

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019. Articolul a fost publicat și în „Luceafărul românesc, Magazin al românilor din străinătate” Canada, An X, nr.99-100/martie-aprilie 1999)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină