Dispariția Ungariei de pe hartă și din istorie (1526-1867). Începuturile bătăliei ideologice pentru Transilvania

La 29 august 1526 s-a produs ceea ce istografia ungară a epocii a numit „Mohácsi vész” (Pieirea de la Mohacs). Sultanul Suleyman Kanuni (Soliman Magnificul) (1520-1566) a zbrobit la Mohacs armata ungară, regele Ludovic II Jagello (1516-1526) căzând în luptă.

Ungaria a fost ocupată şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1540) a fost proclamat „rege” la 16 octombrie 1526, la Alba Regală (Székesféhervar).

În replică, împăratul romano-german Carol Quintul l-a proclamat „rege” al Ungariei, la 16 decembrie 1526, la Bratislava (Pozsony) pe fratele său, Ferdinand de Habsburg.

S-a declanşat astfel un război otomano-german pentru Ungaria, încheiat la 29 august 1541, când aceasta a fost transformată, aproape în totalitate într-un pașalâc (vilayet) cu centrul la Buda (Orta Macaristan).

Nordul defunctului regat (actuala Slovacie) a devenit provincie a Imperiului Romano-german, cu centrul la Bratislava, provincie îndeosebi numită, pentru a ilustra aspiraţiile Habsburgilor de reconstituire a Ungariei, ”Ungaria Superioară”.

Astfel Ungaria medievală a dispărut de pe harta Europei şi, până la 1867, din Istorie.

În ceea ce priveşte Transilvania, populaţia s-a împărţit în două tabere, una „ferdinandistă”, adică progermană, grupându-i în general pe saşi şi magnaţii unguri şi alta prootomană, urmărind afirmarea ca stat aliat Porţii sub conducerea lui Ioan Zapolya, apoi Ştefan Mailat cu puternicul sprijin al domnului Moldovei, Petru Rareş, adevăratul arbitru al situaţiei.

Murind în 1540, Ioan Zapolya, „regina” Isabella, văduva sa şi tutore al minorului principe Ioan Sigismund, sfătuită de Nicolaus Olahus, a semnat, la 29 decembrie 1541, tratatul de la Gilău, care fixa in Nord-Vest frontiera transilvano-germană.

În schimbul recunoaşterii lui Ferdinand de Habsburg drept stăpân în „Ungaria Superioară”, ea primea comitatul slovac Zips (Szepes) care, pe lângă slavi şi unguri încă avea, la data aceea, o populaţie românească notabilă.

Acesta, împreună cu Banatul întreg până la Tisa, Crişana, Sătmarul, Crasna, Solnocurile (Exterior şi de Mijloc), Zarandul, Sabolci, Bereg, Ugocea, Maramureşul istoric, actuala Ucraină subcarpatică unindu-se cu voievodatul intracarpatic al Transilvaniei, au reconstituit astfel Principatul Românesc Transilvan din veacul X al lui Geula (Iuliu), unificatorul.

Intitulându-se „princeps” şi devenind tributari Porţii, voievozii, chiar unguri sau ungurizaţi din familiile Bathory şi Bethlen, vor aspira „Dei Gratia” la calitatea de „princeps Transilvaniae, Moldaviae, Terrae Transalpinae”, adică de suverani ai spaţiului românesc nord-dunărean in integrum.

În interes unguresc, fireşte, deoarece o mare masă de nobili ai defunctei Ungarii se refugiaseră în stânga Tisei, întărind nobilimea de implant, fără a răsturna însă raportul etnic favorabil românilor majoritari (65%).

Ideea reconstituirii Ungariei pe teritoriul românesc a fost contracarată, cu sprijinul populaţiei româneşti majoritare, dar şi al secuilor, de domnii Moldovei şi Munteniei care, începând cu Petru Rareş şi culminând cu Mihai Viteazul, au urmarit ei înşişi „ideea dacică” a refacerii unităţii statale a „Rumâniei” (Rudolf din Ems, c.1250), în hotarele „Daciei Felix”, precizate de Nicolaus Olahus, în însăşi cartea sa de căpătâi. „Hungaria” (1536): „în Dacia se găsesc provinciile Valahia Mare numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Oltului, Nyr şi Ţara Timişului”, „uşurinţa” cu care toate acestea se puteau uni sub sceptrul lui Petru Rareş, fiind explicată de Petru Perembski, secretarul reginei Isabella, prin „identitatea limbii”.

În acest context, putându-se baza doar pe fruntaşii secuilor şi pe patricienii saşi, în mare măsură ungurizaţi şi urâţi de coloniştii de rând pentru răpirea, prin legislaţia de tip feudal a vechilor lor libertăţi şi principii, pierzând prin Reformă sprijinul Bisericii Catolice care le autoriza „misiunea apostolică”, ideologii „hungarismului” au recurs la „argumentele” vechilor geste privind originea hunică a ungurilor.

Pentru a contracara ascendenţa romană a românilor, în condiţiile dispariţiei, o dată cu statul Ungariei medievale şi a istoriografiei sale oficiale, cărturarii umanişti ungarofoni au încercat să justifice dominaţia politică în Transilvania a aristocraţiei „ungureşti”, artificial constituită (prin asimilare) şi întărită (prin absorbţia de imigranţi de la vest de Tisa), înlocuind treptat sensul medieval, social şi parţial etnic al termenului de „natio”, cu unul modern si exclusiv etnic , menit să-i justificie privilegiile prin „dreptul istoric” al „stăpânirii neîntrerupte” (ascendenţa ”hunică”) şi ”superioritatea” (culturală a) rasei.

Astfel, dacă istoricul umanist Joannes Sambucus (Zsambocki) (1531-1583) îi ignora complet pe români în lucrările sale, duplicitarul Wolgang Kowachoczy, sas devenit prin ungurizare „Fárkas” Kovacsóczy (asemeni lui Gaspare Helt, ungurizat Gáspar Héltai) cancelar al principilor Bathory (Ștefan şi Sigismund) executat pentru conspiraţie în 1594, în „De Administratione Transilvaniae Dialogus” (1584) abordează polemic problema românilor cu ajutorul a două personaje imaginare „Philodacus” şi „Eubulus”.

Acceptă că ei sunt băştinaşi şi urmaşi ai romanilor, dar consideră că au degenerat „de-a lungul secolelor care s-au scurs”, fiind total lipsiţi de „civilizaţie şi cultură”. De aici rolul „civilizatorilor” unguri pe lângă „barbarii” români, decăzuţii urmaşi ai romanilor.

În fapt, Kovachoczy dădea frâu temerii ungurimii că, odată Ungaria dispărută ca stat, românii „însetaţi de răzbunare” îşi vor regla conturile cu hoţii lor de pământuri.

Aceeaşi atitudine avea Istvan Santo (Arator) (1540-1612) care scria, în 1600, că „Românii care au fost odinioară coloniile Romanilor sunt oameni neciopliţi şi sălbatici, sunt păstori care locuiesc în munţi sau păduri”, pentru a se contrazice ulterior când scăpa informaţia că, în calitate de „agricultori”, românii sunt „lucrători ai pământului pentru nobilii unguri”.

Aceeaşi atitudine şi la Istvan Számosközy (1565-1612) ucenicul lui Kovachóczy, trimis de acesta la studii la Heidlberg şi Padova care, însă, într-o primă etapă a afirmării sale (vezi „Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia antiquitatum”, Padova, 1593), accepta ca românii sunt urmaşii romanilor, găsiţi de maghiari la venirea lor, nu numai în stânga Tisei dar şi în dreapta acesteia, că se numesc „Rumanusok” (Rumâni), numele de ”vlachus” fiindu-le dat de noii veniţi care îl împrumutaseră de la vecini […].

Col. Dr. Mircea DOGARU

Text preluat din bilunarul Certitudinea

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină