„Degete-unse cu cerneală samăn’ a mucări – și sunt”

„Camera pregătită pentru primirea și ospătarea invitaților era un fel de salon pătrat, spoit cu var, și în mijlocul tavanului un cerc de flori arăbești tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măiestrie.

Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri înfundate, acoperite cu saltele și perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa, cu ciucuri de Veneția pe margini.

Lângă zidul dinspre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară, albastru și legat cu fier alb, iar d’asupra lui, era un alt sipetaș mai mic de lemn de nuc cu flori de sidef.

În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeșnice de tumbac cu lumânări de seu într-ânsele și o pereche de mucări de alamă cu care o țigancă frumușică lua din când în când mucul lumânărilor ca să dea mai multă lumină.”

Astfel descrie Nicolae Filimon, în „Ciocoii vechi și noi”, camera care avea să găzduiască „masa mare” și zaiafetul organizat de postelnicul Andronache Tuzluc, în cinstea patronului său, Sf. Andrei.

Acțiunea romanului se petrece între anii 1814-1825 în București, în timpul domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea. Printre obiectele de preț se evidențiază „o pereche de mucări de alamă.”

Mucarnița/mucar este o unealtă în formă de foarfecă cu care se taie capătul ars al fitilului, pentru a înviora flacăra lumânării sau a candelei.

Proiectată pentru a facilita arderea lentă și constantă a lumânărilor, mucarnița are o istorie îndelungată, care ne transportă în veacul al XV-lea.

Până la descoperirea stearinei în 1834, cu ajutorul căreia s-au realizat primele „bougie de l’Etoile” prevăzute cu fitil tratat cu acid boric, lumânările din seu erau toaletate la fiecare 20-30 minute pentru a se evita fumul intens și arderea rapidă.

La începutul secolului XIX, Goethe visa la o invenție care să anuleze această rutină. Din rațiuni practice, forma mucarniței se diversifică.

Celor două lame le-a fost alăturată o cutie de depozitare a excesului. Altele aveau uși-capcană concentrice sau cavități în care era izolat mucul.

Vârful ascuțit era întrebuințat pentru descoperirea, din corpul lumânării, a fitilului proaspăt tăiat.

De-a lungul timpului, mucarnițele au fost fabricate din alamă, bronz argintat, cupru, fier, oțel, însă cele mai prețioase rămân cele din argint și aur decorate punctual, pe mânere, pe șurubul central, pe cutie sau pe toată suprafața.

În București, iluminatul artificial al caselor a fost vreme îndelungată asigurat de lumânări din seu (de capră, oaie sau bou, cu fitilul din bumbac fiert în seu) sau din ceară, cele din urmă fiind rezervate pentru iluminarea bisericilor în timpul slujbelor religioase și pentru „trebuințele Domnului”, fabricate și vândute în mănăstiri sau biserici până în 1831, când monopolul Bisericii se încheie.

Noile reglementări îi permit marelui vornic Nicolae Băleanu să înființează o fabrică de lumânări de stearină, de foarte bună calitate.

Cu toate acestea, la jumătatea secolului al XIX-lea boierii noștri încă își mai luminau iatacurile cu lumânări de seu și saloanele cu lumânări din ceară, fabricate în Veneția sau local.

„De îndată ce se însera, slugile […] aduceau în iatacuri câte o tavă de Lipsca, adică o tavă de fier frumos zugrăvită, cu flori și figuri, pe care erau înfipte câte o lumânare de seu.

Alături de sfeșnice, pe o tăviță mai mică, erau nelipsitele mucări de oțel lustruit, ca din când în când să ia mucul la lumânare. […] Miroseau greu acele lumânări și făceau fum gros, dar pe atunci nasurile oamenilor nu prea erau fine ca acum, nici nu băgau de seamă.”

Mucarnițele din metale nobile erau aduse de negustori de peste hotarele țării sau erau realizate de meșterii autohtoni.

Ele apar în foile de zestre, în inventarele averilor, în listele de achiziții ale instituțiilor capitalei sau printre donațiile făcute de bucureștenii cu dare de mână sfintelor biserici și mănăstiri.

Se regăsesc alături de tăvi, tipsii, farfurii, cutii, cuțite, linguri, lingurițe, coșulețe, zarfuri cu felegene sau sfeșnice.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

În imagine: Mucarniță folosită pentru colectarea mucurilor de lumânare și stingerea lumânărilor, în formă de foarfecă, pe partea inferioară monograma A.D., decor vegetal și geometric, sec. XIX, aflată în expunere la Casa Filipescu-Cesianu

 

Bibliografie:

Mihai Eminescu, Opere I, Fundația pentru literatură și artă « Regele Carol II », București, 1939

Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, Ed. Minerva, București, 1902

Dumitru Z. Furnică, Industria și dezvoltarea ei în Țările Românești, Institut de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, București, 1926

Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost. Volumul 1: Copilărie şi tinereţe, Ed. N. Stroilă, București, 1934

1935. Leonida, N. Caranfil, Din istoricul instalațiunilor tehnice ale Municipiului București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria centrală, București, 1935

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină