Copiii halelor

Posted on 2 septembrie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri // 0 Comments

Un reportaj al publicației „Realitatea Ilustrată” din prima jumătate a secolului XX aduce în prim-plan o parte a vieții unora dintre copiii nevoiași ai mahalalelor bucureștene, și anume prezența acestora în halele orașului, pentru agonisirea câtorva alimente, necesare traiului unei zile.

Săraci, trăind în locuri mizere, acești copiii ai mahalalelor deveniseră parte integrantă a lumii halelor.

„Dacă te duci dimineața în piață, la Halele Centrale Obor zgomotul și forfoteala sunt atât de năucitoare, încât sunt sigur că mulți cumpărători – absorbiți de preocuparea lor – nici nu observă marele număr de copii zdrențuroși, cari trec pe lângă dânșii: sunt odraslele oamenilor săraci, locuind în cartierele «de dincolo de șină», copii, de multe ori fără familie și fără cămin.

Uneori dai de grupuri de câte cinci, șase băetani, cari stau de vorbă între ei, cu picioarele goale și fără haină pe dânșii, numai cu o cămașă zdrențuită. Cine sunt ei? Din ce trăiesc?”

Reportajul prezintă relatările jurnaliștilor, ce redau cititorilor cele observate asemenea unor instantanee dintr-un film naturalist, cu personaje ce pot fi și astăzi, din păcate, ușor de regăsit în cartierele sărace ale Capitalei.

„O fetiță blondă, ca de zece ani, care, cu un coșuleț în mână se strecoară prin mulțime. De multe ori se afla lângă vreo tarabă îmbelșugată, negustorul fiind întors cu spatele și totuși nu se atingea de nimic.

În cele din urmă se apleacă și ridică doi ardei din noroiul ce se aflau sub un podeț. Lângă o rigolă găsi o pătlăgea roșie, pe jumătate stricată, iar între niște paie murdare, aruncate lângă un perete de scânduri, zări o legătură de morcovi.

Era o minune ce ochi ageri avea, ca să descopere toate aceste bunătăți. Se opri apoi la o cișmea de la marginea pieții și începu să se spele pe picioarele goale, care erau pline de noroi.

Pe neașteptate ridică coșulețul de jos și începu să fugă de-i sfârâiau călcâiele. Zărise un gardian comunal care răcnea în urma ei furios că nu putu pune mâna pe dânsa.

Fetița o luă spre șoseaua Colentina, unde se opri ștergându-se de apă cu un tulpan alb. Locuia într-o magherniță de scânduri din fundul unei curți, împreună cu alți doi frățiori mai mici, dintre care unul îmbrăcat cu un sac peticit, în care se lăsaseră anumite găuri, pe unde să scoată capul și mâinile.

Fata întreținea întreaga familie, compusă din mama ei și doi frățiori. Ei s-au hrănit toată vara din ceea ce a adunat fetița de pe jos, hoinărind prin piață”.

Tot în halele de la Obor puteau fi întâlniți și „micii olteni angajați de jupân”, al căror rol era acela de a duce în coșuri împletite alimente în diferite părți alte orașului.

Soarta acestora este cu atât mai impresionantă, căci mai mult decât restul celorlalți copii ai mahalalei, pe lângă numeroasele lipsuri îndurau și asprimea jupânului.

„Dacă vă hotărâți să vă sculați pe la ora trei dimineața veți da peste grupuri de copii în vârstă de 10-12 ani, cari se-ndreaptă, cu cobilițele în spinare, spre halele centrale.

Ei sosesc dinspre Calea Moșilor, șoseaua Mihai Bravul, șoseaua Ștefan cel Mare… dar mai ales din cartierul Colentinei. Alimentele se transportă în cele mai depărtate unghiuri ale Capitalei de către șapte mii de olteni.

Printre aceștia se află vreo două mii de copii piperniciți, flămânzi, desculți, în cămăși rupte, adeseori plini de insecte și chiar de râie. Uneori cutreieră străzile, bolnavi și cu temperatura ridicată. (…)

Jupânul i-a sculat din somn cu noaptea în cap, dându-i jos din păturile lor comune, lungi cât ține peretele sau așezate în vreo magazie, pe lângă gard, paturi cari în realitate sunt niște scânduri, acoperite cu rogojini murdare.

În încăperea strâmtă și infectă se culcă uneori câte 20-30 de copii, punându-și sub căpătâi hainele udate de ploaie și întinzându-și numei obiectele și încălțămintea, ca să se usuce. (…)

Micii olteni sunt angajați de jupâni, cari se obligă să le dea îmbrăcăminte, mâncare și locuință. Afară de asta mai au și o leafă de opt sute de lei pe an, sau așa ceva.

Însă toamna, când li se împlinește anul și «se numără bobocii», sunt mai totdeauna scoși datori. Sunt obligați să aducă un câștig minim care se socotește la 60 de lei zilnic. În caz contrar li se scade din leafă, nu li se dă mâncare… ”

Text: Andreea Mâniceanu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor