Claymoor. Mituri din high-life-ul bucureștean al Belle Époque (I)

Astăzi vă prezentăm câteva momente din cariera celui mai faimos cronicar monden al României moderne, Claymoor (Mihai Ion Văcărescu 1842/1843-1903) cel care, prin scrierile sale, și-a lăsat o puternică amprentă asupra gusturilor elitei bucureștene din La Belle Époque.

Fiul mezin al poetului Iancu Văcărescu, descendent al unei familii renumite care a dat literaturii noastre trei generații de scriitori, Claymoor a intrat în gazetărie în jurul vârstei de 30 de ani, pe deplin conștient de numele pe care trebuia să-l onoreze.

Memorialistul Constantin Bacalbașa îl individualizează printre ceilalți gazetari de la final de secol XIX: „Pentru un om care nu aparținuse înainte presei și care intrase în gazetărie relativ în vârstă, Claymoor s-a arătat superior ca muncă și ca exactitate la muncă, multora mai tineri ca el și intrați în ziaristică din prima tinerețe”.

Pentru a înțelege amploarea influenței sale în epocă, supranumită „epoca lui Claymoor”, este suficient să parcurgem câteva fragmente din corpul impresionant de cronici publicate în ziarele vremii (peste 8000), cuprinsul revistelor pe care le-a editat și să observăm cum anume scrierile sale se reflectă în patrimoniul muzeal, în mărturii ale evenimentelor la care era prezent zilnic.

Francofil proclamat, „arhitect de ierarhii vestimentare” dar și primul critic de film al României, Claymoor a fost deopotrivă venerat și atacat sau ridiculizat pentru stilul său literar întortocheat, pentru implicarea politică și aparenta sa homosexualitate.

Pentru acest „copil teribil al saloanelor”, colaborarea de 24 de ani (1879-1903) cu „oficiosul protipendadei”„L’Indépendance Roumaine” nu a fost tocmai ușoară.

În fiecare an, din octombrie pînă în mai-cînd elita capitalei se retrăgea la moşie sau pleca în vilegiatură- viața urbei era animată de nenumărate evenimente, de la reprezentații de teatru și până la serate particulare sau oficiale pe care Claymoor trebuia să le surprindă în detaliu.

Nota în bloc-notes-ul său numele participanților, atmosfera evenimentului, meniul dar mai ales toaletele reprezentantelor sexului frumos.

„Avea omul ăsta un fond nesfârșit de cuvinte, un talent deosebit în a descrie toaletele femeiești prin expresii foarte nimerite, comparând pe tinerele eleganței bucureștene, când cu fluturi, când cu păsări, întrebuințând figuri foarte frumoase de cugetare, aluziuni mitologice, variind mereu, știind cu meșteșugire a evita căderea în ridicol sau banalitate! […]

Fiecare apariție feminină trebuia să-și aibă epitetele ornate cuvenite rangului, însușirilor firești și celor confecționate.”

Iată doar câteva exemple: „Doamna Ion Lahovary în safir acoperit cu magnifice dantele spaniole, un buchet de lăcrămioare desfăcându-se la centură, şi oprindu-se într-o montură de diamante./ Doamna Alexandru Darvaris în catifea neagră, despărţită în drapaje de vechi dantele veneţiene, cu boboci de trandafiri bengali abia înfloriţi, prinşi pe umeri./Doamna Grigore Ghica în mătase crem, fixată în faţă într-un corsaj pătrat înflorat cu trandafiri./ Doamna Alice Şuţu în mătase, cu o tunică Pompadour broşată, cu butoni în relief şi jerbe de roze perlate pe bretele.”

Un „tip” precum Claymoor a creat în jurul activității sale „o mică și stupefiantă mitologie”.

În epocă circula zvonul că pentru cronicile sale era remunerat atât de ziarul pentru care lucra cât și de unii participanți la evenimente sau chiar de casele de modă, în căutare de reclamă.

Cert este că „atunci când Claymoor lăuda o toaletă sau recomanda o cusătoreasă, toată lumea bună adopta și cusătoreasa și toaleta.”

Impas gazetăresc

De-a lungul carierei sale, Claymoor s-a aflat și în situații care ar fi putut să-i pună la îndoială profesionalismul.

Aceste momente de impas au fost transpuse în caricaturile unor artiști sau au fost cuprinse în parodiile realizate de scriitori contemporani lui (ex. I.L. Caragiale parodiază „L’Indépendance Roumaine” în „Temă și variațiuni” (1885) și pe Claymoor în „High Life” (1899).

O păţanie de-a lui Claymoor i-a servit lui Caragiale drept inspirație pentru schița „High Life”.

Iată cum a fost povestită de C. Bacalbaşa :

«În lumea „de sus“ mari hohote de rîs apropo de o greşeală de tipar apărută în L’Indépendance Roumaine la rubrica Echos Mondains a lui Claymoor (9/21 iunie 1881).

Vorbind de o recepţiune dată de mecena doamna Elena Oteteleşanu, Claymoor scrie : „Les salons tout garnis de fleurs. La maitresse de maison les aime à la folie. Tous les matins ses nombreux valets doivent garnir de roses les grands vases du petit salon où elle se „TEINT“ (Saloanele împodobite cu multe flori. Stăpâna casei le iubeşte la nebunie. În fiecare dimineaţă numeroşii ei valeţi trebuie să împodobească cu trandafiri vasele mari din salonul cel mic în care ea se văpseşte). „Où elle se TEINT“ în loc de „où elle se TIENT“ provoacă un val de amuzament, mai ales pentru că se potrivea (aluzie la intervențiile cosmetice menite să-i ascundă vârsta doamnei Oteteleșanu).

Repararea greșelii a urmat în cronicile elogioase pe care gazetarul le-a dedicat evenimentelor organizate de „Providenţa“ înaltei societăţi bucureştene.

O situație asemănătoare face obiectul schiţei „High-life”, în care eroul Edgar Bostandaki, un profesoraş de gimnaziu dintr-un oraş de provincie își încearcă pana de cronicar monden, trimiţând reportajele sale ziarului „Vocea Zimbrului“.

Tînărul Edgar, alintat Turturel, îşi intitulează cronica: „Cum se pitrece la noi“. După un eveniment de binefacere, una dintre damele prezente a fost descrisă drept „infatigabilă silfidă“.

Greșeala de tipar sugerată de Caragiale este lăsată spre completare cititorilor. Cu siguranță epitetul rezultat a fost unul rușinos, Turturel primind cu stupoare ameninţările soţului doamnei vexate, însă nu suficient de compromițător pentru a isca un duel.

Printre cronicile mondene pe care le publica în „L’Indépendance Roumaine“ figurau și dări de seamă despre reprezentaţiile Teatrului Naţional din Bucureşti, cu numele spectatoarelor şi descrierea toaletelor acestora.

Într-o zi se anunţase o piesă, care a fost amânată în ultimul moment din cauza îmbolnăvirii interpretului principal.

Claymoor, care în seara aceea plecase foarte târziu de la redacţie şi nu aflase de amânare, publică a doua zi o amănuţită rubrică despre reprezentaţie cu aprecieri despre jocul actorilor şi lista spectatoarelor, cu descrierea rochiilor ce le-ar fi purtat în seara aceea (de altfel, prinsese obiceiul să roage doamnele care se duceau la diferite serbări şi reprezentaţii să-l anunţe din ajun în ce rochii se vor îmbrăca).

Gafa a fost repede uitată căci doamnele și domnișoarele, încântate de imaginația bogată a cronicarului, l-au iertat.

Text: Alexandra Rusu

În imagine:

Almanach du High-life 1904, Imprimerie de L’Indépendance Roumaine, București, 1903

Almanach Guide du high life 1889, Imprimerie N. Georgesco, București, 1888

Foaia Populară, 1898, An I, Nr.17

Almanach du High-Life 1898, Imprimerie de L’Indépendance Roumaine, București, 1897

Almanach du High-life 1904, Imprimerie de L’Indépendance Roumaine, București, 1903

Bibliografie:

Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, Vol. III, București, Universul, 1936.

George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat. Cu numeroase reproduceri fotografice documentare și două planșe cu peste 200 de portrete caricaturale ale oamenilor timpului, București, Universul, 1944.

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, București, Biblioteca Bucureștilor, 2011.

Informația Bucureștiului, 1970, Anul 18, nr. 5233.

Rampa, 1932, Anul 15, nr. 4397.

Rampa, 1935, Anul 18, nr. 5144.

Revista Muzeelor și Monumentelor, 1978, Anul 15, nr. 5.

România Literară, 1980, Anul 13, nr.6.

Universul, iunie 1933, Anul 50, nr. 150.

#CasaFilipescuCesianu

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină