Câteva reflecţii cu gust amar pe marginea unui an bizar…

Chiar dacă vi se pare prea lung acest titlu, ei, bine, astfel mi-a fost dictat – nu că aşa mi-a venit – de realitatea istorică a anului 1989. Apropo de caracterizarea sa ca fiind unul bizar.

În fond, conform definiţiei de dicţionar, adjectivul „bizar” (care, adesea are şi valoare de adverb) se tălmăceşte, ca semnificaţie polisemică, prin „ciudat”, „straniu”, „supărător”, dar şi „extravagant”.

Şi, aruncând o privire obiectivă în adâncurile sale tenebroase, ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani nu numai pe meleagul nostru mioritic, anul 1989 este halucinant în cheie kafkiană, amintind de un alt an, la fel de schizofrenic – o geoschizofrenie letală – , 1939.

Iar într-o jumătate de secol – distanţă în timp între acei ani; la scara istoriei, însă, doar o cratimă – , erorile din 1939, sub diferite ipostaze, s-au tot repetat, Marile Puteri, de la tango şi conga la lambada şi zumba, jucând insidios şi pervers soarta umanităţii, de cele mai multe ori prin îmbrăţişări mortale, şi impunând punitiv propriile postulate geopolitice.

Astfel s-a ajuns la un holocaust planetar. Şi după, ca şi cum n-au învăţat nimic din această însângerată „lecţie a istoriei”, egonaţionalismul lor cu răsuflare otrăvită, globalizatoare, dictându-le comportamentul în uriaşul ring al „afacerilor internaţionale”.

De pildă, Statele Unite, Rusia (sovietică vreo 74 de ani) şi Germania (existenţial neliniştită de un lebensraum câştigat/cucerit uneori şi mereu pierdut), în ceea ce s-a numit „istorie contemporană”/„istorie recentă” de la sfârşitul Războiului Rece încoace, prin perverse tertipuri, croşetate unele pe sub „masa verde”, nu au renunţat, şi nici nu au de gând să renunţe, la dorinţa lor incendiară de a-şi adjudeca „sfere de influenţă” ale căror limesuri/borderline-uri să fie cât mai îndepărtate şi larg cuprinzătoare.

1989, un an bizar, deci. Un an al unor hybrisuri geopolitice. Al unui straniu şi, în aparenţă, extravagant joc de biliard geopolitic cu „efect de domino”.

Şi cum, pe eşichierul unor astfel de jocuri, nu toate secretele ţin o veşnicie, iată două desecretizări ale unor „pertractări” geopolitice între mari actanţi geopolitici, nu întotdeauna cu interese divergente.

Astfel, Helmuth Kohl, cancelar al Germaniei Federale, un Bismark redivivus, i-a oferit lui Mihail Gorbaciov 34 de miliarde de dolari pentru a „vinde” Republica Democrată Germană Bonn-ului.

După care, schnell/bâstro, a căzut Zidul Berlinului. A fost exact ca la biliard, urmând, la fel de uluitor de rapid, „efectul de domino”, hybrisul comunismului est-european.

Când a lovit şi plaiul românilor, era cât pe aici ca vechea trădare a României, făcută cadou lui Stalin de tandemul Churchill-Roosevelt, să fie revalidată. James Baker, pe atunci faimos secretar de stat al Washington-ului, cu ordin de la Casa Albă, a cerut Kremlinului gorbaciovist… să intre cu trupe în România.

Şi nu pe degeaba. Tot pe nişte dolari doldora. Odios, nu? Dacă nu cumva acea trădare n-o fi funcţionând şi acum şi noi nu ştim, pitiţi cum suntem după scutul antirachetă de la Deveselu.

Vă mai amintiţi cât de hulit a fost Ion Iliescu că solicitase, la rându-i, lui Gorbaciov să intervină, să ne sară-n ajutor că, vai!, ne atacau din toate poziţiile armate de terorişti? Păi dacă e să fi fost nişte terorişti prin România cu adevărat, ăştia erau de-ai Kremlinului, sub acoperire de turişti.

La urma urmei – a se vedea – , în sinistrul balet geopolitic totul e pe târguială, yes, pe vânzare – cumpărare. Ca la obor. Exact ca în economia de piaţă liberală.

Oare cui îi este vândută România de azi? Nu este nicidecum o întrebare retorică. Vă las să-i ghiciţi tâlcul, ca şi pe cel al titlului deloc întâmplător ales: reflecţii cu gust amar despre un an bizar. Un an de Golgotă românească: 1989. (Dr.George Coandă)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină