Cum ne-au „ajutat” ALIAȚII să realizăm Marea Unire

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească): […] După unirea vremelnică de la 1600 prin actul eroic și patriotic realizat de Mihai Viteazul, la 24 ianuarie 1859 s-au pus bazele edificiului național căruia i s-a adăugat Dobrogea la 1878 odată cu cucerirea independenței de stat din 1877.

După doi ani de participare la Războiul de eliberare națională în care poporul român a dat tributul de sânge a peste 339.000 de militari la care se adaugă alți 75.000 de mutilați și 200.000 de răniți, pentru o cauză dreaptă realizată în 1918 prin unirea cu țara a Basarabiei la 27 martie, cu Bucovina la 28 noiembrie și cu Transilvania la 1 decembrie.

La 18 octombrie 1918, Al. Vaida Voievod a prezentat în Parlamentul de la Budapesta „Declarația de Principii”, prin care a cerut dreptul Transilvaniei la autodeterminare, adică la independența provinciei, dată la care s-a constituit Consiliul Național Român Central, ca unic for, format din 12 reprezentanți, expresie a voinței poporului român. Iar la 18 noiembrie 1918, C.N.R.C. a adresat Manifestul intitulat „Către popoarele lumii”, prin care denunța refuzul guvernului maghiar de a accepta revendicările românilor, deoarece tratativele româno-maghiare de la Arad, din 13-15 noiembrie, eșuaseră din cauza rapacității delegației maghiare. Și astfel CNRC a propus plebiscitul, pentru a da forță și durabilitate actului istoric săvârșit, convocând, anunțând, pregătind și organizând Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Pe jos, călări, în coloane nesfârșite de căruțe împodobite cu crengi de brad și steaguri tricolore, majoritatea românilor de la mari distanțe, în zeci de trenuri (cu toate că nu toți delegații au reușit să participe, fiind opriți de maghiari), la Alba Iulia au participat cei 1228 de delegați împuterniciți cu mandate de alegători din circumscripțiile electorale și cei circa 150.000 de oameni sosiți din toate părțile Transilvaniei.

Marea Adunare Națională, deschisă de Gh. Pop de Băsești, a ascultat, prin glasul lui Vasile Goldiș, Rezoluția care, în primul articol, consemna: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.”

Prin Hotărârea de Unire, cei 1.228 de delegați împuterniciți cu mandate de către alegătorii din circumscripțiile electorale, s-a dat valoarea politică a cerinței logice, ferme și nestrămutate de peste două milenii, a străbunilor noștri, o necesitate istorică și legitimă, o înnobilată epopee națională. Adunarea a salutat pe frații lor români din Basarabia și Bucovina, precum și celelalte națiuni, eliberate de sub jugul celor două imperii: cehi, polonezi, ruteni, austrieci, germani, croați.

La unirea Transilvaniei cu patria mamă România, în zilele ce au urmat au aderat și naționalitățile conlocuitoare ale sașilor, șvabilor și evreilor din Mediaș, Timișoara și Tg. Mureș. Au făcut excepți doar secuiii învrăjbiți de unguri. Aceștia, contrar voinței populației maghiare din Transilvania, la 8 ianuarie 1919, prin Comitetul administrativ din Odorhei, s-au pronunțat pentru „instituirea administrației secuiești” în Republica Secuiască, proclamată la sfârșitul lui decembrie 1918. Vicepreședintele „Republicii Secuiești” a obligat atunci 36 de funcționari să depună jurământul în favoarea acestei administrații. Urmare a acestei măsuri, vicepreședintele Pal Arpad a fost arestat.

La acea dată, după recensămintele statului maghiar, situația pe etnii arăta astfel: în Transilvania românii reprezentau 58% iar ungurii numai 11% restul de 31% erau germani (sași), secui, evrei și alte etnii; în Banat, românii reprezentau 38,5%, sârbi numai 18%, restul de 43,5% fiind germanii, unguri, evrei, slovaci și alții; în Crișana și părțile ungurești, românii reprezentau 54%, ungurii 34%, iar restul de 12% alte etnii, iar în Maramureș românii erau în procent de 52%, ungurii numai 30%, iar restul de 18% erau ruteni, germani, slovaci, evrei și alte etnii.

Desăvârșirea Unirii celei Mari a însemnat punerea în practică a voinței românilor privind asigurarea frontierei și a ordinei în Ardeal, Basarabia și Bucovina de către trupele române, pentru împiedicarea intervenției dușmanilor externi, formată de coaliția bolșevică ruso-ucraineano-maghiaro-bulgară.

Prin decrete-legi s-a hotărât organizarea administrativă a provinciilor unite cu România.

Guvernul Coandă a demisionat, pentru a se forma noul guvern al României Mari sub președenția lui Ion I. C. Brătianu, în care au fost incluși șapte miniștri din provinciile alipite: Vaida-Voievod, Ștefan Pop și Vasile Goldiș pentru Ardeal, Iancu Flondor și Ion Nistor pentru Bucovina, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu pentru Basarabia.

La 15 ianuarie 1919, lucrările Consiliului Dirigent al Transilvaniei au procedat la organizarea administrativă în 23 de județe cu prefecții acestora, precum și alți trei prefecți pentru orașele Arad, Sibiu și Cluj.

Împreună cu delegația oamenilor politici maghiari din Cluj, s-a stabilit ca limba oficială în administrație să fie în limba română.

La 17 februarie 1919, Consiliul Dirigent din Ardeal a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregime, formând diviziile care urmau să lupte în armata română pentru eliberarea Ardealului și înăbușirea revoluției bolșevice a lui Bela Kun, pînă la ocuparea Ungariei.

După Armistițiul din vest, care a obligat trupele germane să se retragă până la 19 noiembrie 1918, trupele române, formate din trei divizii organizate în secret, în timpul demobilizării, au trecut Carpații în Transilvania, pentru a pune capăt măcelurilor în masă la care au recurs gărzile ungurești formate din sălbaticii bolșevici ai lui Bela Kun.

Trupele ajunse pe linia râului Mureș au fost oprite de armatele aliate deoarece, la 13 noiembrie 1918, generalul francez Franchet d’Espérey încheiase cu ungurii un armistițiu la Belgrad, fără participarea românilor, aceștia nefiind invitați. A fost un act de trădare prin care s-a fixat cursul Mureșului ca linie de delimitare între armatele aliaților și armata ungară.

În acest timp bolșevicii unguri ai lui Bela Kun, prin gărzile ungurești organizate, au trecut la jefuirea ținuturilor românești, la oprimarea românilor prin schingiuiri, bătăi și ucideri ale celor care nu se supuneau. Barbariilor au fost mai groaznice decât cele ale hunilor, bulgarilor și tătarilor de altă dată.

De fapt, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, s-a realizat abia după luptele cu trupele bolșevice ale lui Bela Kun, din vara lui 1919, când Transilvania și Ungaria au fost eliberate.

Contrar tratatului din 1916, când România a intrat în război, trupele române au fost oprite pe diverse aliniamente la intrarea în Transilvania și Banat, mai întâi pe linia râului Mureș – Bistrița, în nord și în sud cu restricție asupra Banatului; a doua pe linia Mureș – Deva – Cluj – Sighet, după ce trupele române deja depășiseră acest aliniament; ultima restricție a constituit-o zona neutră de pe actuala frontieră cu Ungaria.

Această trădare din partea aliaților a permis ungurilor și sârbilor să comită atrocități împotriva românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Iată doar o parte din radiografia telegrafică a acestor tragice evenimente.

Numai în măcelul de la Beliș, județul Cluj, ungurii au luat viața a 40 de bărbați și femei.

Ocupanții sârbi, în cârdășie cu ungurii  și evreii, între noiembrie 1918 și iunie 1919, au dezarmat gărzile românești create pentru administrare și apărare.

Iar autoritățile ungurești, la începutul lui noiembrie 1918, au produs comis abuzuri și teroare în nord-estul Banatului (Zona Făgetului) fiind împușcați peste 195 de români, din care 45 în gara Bujor-Susani, pentru ca românii să nu participe la Adunarea de la Alba Iulia.

La sfârșitul lui decembrie 1918, la Arad, ungurii au asasinat 20 de români și au rănit alți 40.

În „Calvarul Bihorului” din noiembrie 1918 – aprilie 1919, au fost comise atrocitățile din partea ungurilor în peste 93 de localități, soldate cu sute de oameni maltratați și uciși în stil barbar asiatic, în stil net superior din timpul hunilor ori bulgarilor.

Unirea cea mare și făurirea statului național unitar român a fost susținută și s-a bucurat de un larg răsunet internațional, fiind expresia justeții și dreptății cauzei românilor.

De la ziariști, scriitori, istorici la guvernatori, șefi de state și opinia publică, în frunte  cu cele aliate: Franța, Anglia, Italia ș.a. și-au manifestat admirația pentru hotărârea decisivă a românilor de unire într-un singur stat național și unitar.

Istoria a demonstrat că unirea într-un stat național unitar n-a fost rezultatul unui eveniment de conjunctură, n-a fost dictat de imperii la masa tratativelor, a fost dovada voinței ferme și a luptelor duse de poporul român timp de peste două milenii, de a trăi liber, demn și unit în vatra străbună.

(Fragment din articolul „Marea Unire de la 1 decembrie 1918 desăvârșită prin înălțătoarea epopee națională de la Alba Iulia” de Iulis Predușel, Doctor în Dacoromânistică)

Ziarul este disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină