Alexandru NEMOIANU: Nicolae Densușianu și „Dacia preistorică”. O uluitoare poveste istorică, abuzată de istorici

În 1913 apărea la Bucureşti lucrarea „Dacia preistorică”, de Nicolae Densuşianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative.

Oricum am considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată.

Folosind metoda reconstrucţiilor regresive, Nicolae Densuşianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare a fenomenului şi neamului românesc şi acolo el îi descoperă pe pelasgii şi hyperboreii cei „pii“ (credincioşi).

Acolo descoperă el trăsăturile esenţiale ale celor care, din vremea post-edenică şi până în ziua de azi, au vieţuit neîntrerupt în Carpaţi şi la Dunăre, credinţa tare, statornicia, toleranţa, capacitatea de adaptare, uluitorul echilibru mental. Nicolae Densuşianu a desluşit caracteristica de bază a fenomenului românesc, caracterul său cel mai intim, care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă.

În aceleaşi locuri, Nicolae Densuşianu aşează centre spirituale care, la fel, s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi, ascunse în vârfuri de munte („cardine mundi“, ţâţânile lumii) şi umbră de pădure, centre de rugăciune preschimbate apoi în sihăstrii, atunci când Dumnezeu s-a arătat pe Sine deplin.

Nicolae Densuşianu a desluşit şi modul în care aceste societăţi străvechi au vieţuit şi cele arătate de el sunt asemănătoare, până la identitate de multe ori, cu civilizaţia ţărănească românească.

Unele dintre concluziile lui Nicolae Densuşianu sunt discutabile şi altele au fost infirmate de cercetările ulterioare. „Dacia preistorică”, la fel ca toate marile lucrări istorice, nu a fost scutită de uzura vremii şi de corecţiile aduse de noi descoperiri şi interpretări.

Dar, în acelaşi timp, valoarea lucrării rămâne neştirbită, la fel cum neştirbită rămâne ideea de bază care luminează această fantastică şi monumentală realizare românească.

Un alt lucru apare cu claritate în monumentala lucrare Dacia preistorică. Civilizaţia străveche a spaţiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată pe valori duhovniceşti şi pioşenie.

Pelasgii şi hyperboreii se aflau în antiteză cu  populaţiile sau civilizaţiile „greco-romane“ şi încă mai vârtos, aşa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman.

De fapt, între aceste două civilizaţii a fost o stare de conflict permanent (şi modul agresiv şi derogator în care izvoarele şi istoricii romani au descris Dacia şi pe daci sunt dovadă elocventă) şi „războaiele“ traiane au fost concluzia acestui conflict.

Este absolut tragic că aceste războaie au fost mai apoi descrise de istoricii români ca „certificat de naştere“ al poporului român.

De fapt, ele au fost un moment istoric, şi strict un moment istoric, în spaţiul carpato-dunărean şi cu o semnificaţie şi consecinţe mult mai mici decât cele care le-au fost atribuite şi, cu toată certitudinea, nu exclusiv pozitive.

Oricum, dacă demonstraţia făcută de Nicolae Densuşianu a fost cea adevărată (aşa cum crede şi semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice ulterioare, şi încă mai vârtos istoria Bizanţului, capătă o altă şi mult mai înălţătoare explicaţie.

Bizanţul apare ca momentul triumfal al omenirii, poate una din singurele vremi în care duhul a stat şi a fost socotit ca stând deasupra materiei de către autoritatea lumească.

Bizanţul mai apare ca biruinţă a tradiţiei (inclusiv a celei adusă la lumină de Nicolae Densuşianu) asupra materialismului egalizator şi degradant al imperialismului roman, iar neamul românesc apare nu ca „anexa“ secundară, ci ca parte esenţială a civilizaţiei bizantine.

În aceeaşi ordine de idei, expresia de „Bizanţ după Bizanţ“ trebuie înţeleasă drept continuitate istorică neîntreruptă şi făgăduinţă de biruinţă viitoare.

Nicolae Densuşianu a scris despre trecut, dar a ţintit spre viitor. Cu mult mai înainte de vremea în care a trăit, el pare a fi intuit că lupta finală şi decisivă se va da între puterile Duhului şi cele ale materialismului satanic şi sistemelor ce îl promovează (nazist, comunist ori globalist).

Nicolae Densuşianu a mai ştiut, ceea ce părinţii Bisericii au spus întotdeauna, că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie, ci la sfârşitul ei. Este extrem de interesant de văzut şi notat că valoarea operei în discuţie poate fi ilustrată de felul în care a fost ea (opera) primită şi comentata.

În primă instanţă, monumentală lucrarea a fost ignorată. Aceasta este una dintre prea bine cunoscute metode ale clicilor de intelectuali râncezi care, din timp în timp, se instalează şi acţionează ca juzi, juraţi şi acuzatori.

Sunt intelectualii aserviţi clicilor politice şi care, topologic, ţin de Iuda Iscarioteanul. Apoi, lucrarea a fost comentată în mod exclusiv negativ.

Autorul ei (care, aşa cum apucasem să spun, a fost unul dintre cei mai harnici culegători de izvoade istorice, care au ajutat la înţelegerea evoluţiei fenomenului românesc în vremile cele mai tulburi) a fost categorisit, de scribălaşi ce cu greu adunau sub semnătura lor câteva pagini dureros de plictisitoare, dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului, drept „amator, „tezist“ etc. etc.

Adevărul este că Nicolae Densuşianu a fost tezist, dar teza lui înseamnă şi promovează voinţa neamului românesc de a fiinţa cu rost şi de a-şi împlini menirea pentru care a fost adus în fiinţă.

Nicolae Densuşianu a demonstrat că modelul existenţial românesc înseamnă ataşamentul la valori spirituale. Concluzia ce ar trebui să o desprindem de aici este că, prin aceasta, el (modelul existenţial românesc), stă peste modelele materialist-satanice.

Nicolae Densuşianu a mai demonstrat că modelul existenţial românesc şi valorile pe care se întemeiază nu este unic, ci asemenea altora care, la fel, se dezvoltau în jurul unor centre duhovniceşti…

Nespus de important este să amintim că, în vremea în care Nicolae Densuşianu îşi alcătuia monumentala lucrare, un sfânt român, Moşul Gheorghe Lazăr din Şugag colinda spaţiul pelasg, desculţ şi cu capul descoperit, stabilea noi legături între centrele duhovniceşti ale acestui spaţiu şi, practic, reînsufleţea spiritualitatea, monahismul românesc, într-un chip absolut miraculos.

Această coincidenţă, fără îndoială, nu a fost întâmplătoare!… „Dacia preis­torică” a fost abuzată şi de cei care nu au înţeles din ea nimic, spre promovarea unor aberaţii şovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densuşianu, ba chiar stăteau împotriva a tot ce el credea.

Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importanţă covârşitoare, în vremea când fenomenul românesc este confruntat cu un nou sistem satanic, al „globalismului“ promovat prin imperia­lismul SUA. „Dacia preistorică” ne stă acum la îndemână, ca demonstraţie că şi acest sistem satanic este sortit trecerii într-o ruşinoasă uitare.

În acest chip, iniţiativa Editurii „Arhetip“ de a retipări opera lui Nicolae Densuşianu nu trebuie doar lăudată, ci binecuvântată.

„Dacia preistorică”, aşa cum spuneam, este în primul rând o uluitoare poveste istorică şi ei i se potrivesc minunat cele spuse de Mihail Sadoveanu, în puţin cunoscuta lui nuvelă „Credinţa strămo­şească”.

„Poate (cele povestite) s-au întâmplat unui bunic şi el mi-a povestit mie. Aşa se păstrează credinţele. Învăţaţi şi voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul, ori i-a povestit lui un bunic, e lucru de crezut şi prea adevărat“.

Titlul original: „O fascinantă poveste istorică: Nicolae Densușianu – Dacia preistorică” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină