„Misiunea civilizatoare” a ungurilor până la Tratatul de la Trianon

Cum de a fost posibil ca milioane de civili, inclusiv români, la două decenii după Trianon să fie, în Europa secolului XX, torturaţi, arşi, masacraţi cu sânge rece sau alungaţi din casele şi de pe pământurile lor în anii celui de-al doilea  război mondial?

Cum de s-a putut ajunge la „Holocaust” şi „Genocid” şi cum de astfel de crime încă se mai petrec? […].

În ceea ce ne priveşte, a fost posibil pentru că, după uriaşul efort unificator făcut de generaţia precendentă, „elita” noastră, în loc să aibă ca ţel exclusiv consolidarea operei, s-a dezumflat inexplicabil ori s-a aşezat, ca boul pe coadă, să savureze victoria moştenită (România Mare), ignorând primejdia reprezentată de Rusia şi eternul său satelit, Bulgaria şi, în primul rând, aceea a ferocelui implant asiatic într-o Europă în care nu-şi va găsi niciodată locul (pentru că asimilează în loc să accepte asimilarea) Ungaria care, sub toate culorile şi steagurile, a avut şi va avea un singur ţel: Ardealul, Crişana, Maramureşul, Banatul, Slovacia, Transcarpatia, Backa, Voievodina, Burgenland etc.

Îndopaţi cu lozinci despre istorica „misiune civilizatoare” a urmaşilor lui „Szent Istvan” (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre „nedreptatea” la fel de „istorică” ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (4 iunie 1920) politicienii şi istoricii europeni, inclusiv români, nu s-au aplecat, aşadar, cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, peste noapte, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă.

Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Károly, care, ulterior, se va proclama preşedinte, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.

Spirit vizionar, Károly a autorizat însă, în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, constatând, la tratativele de pace că îi este imposibil să convingă Occidentul că: „Ungaria autocrată de ieri – Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de naţii – Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial” (Milton Lehrer), l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”.

Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, prevăzând graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie, a atacat Slovacia, apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România.

Rezultatul se cunoaşte: ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către „opinca românească” (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei Centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit nimeni.

Dimpotrivă, mancurţii Occidentului ne reproşează astăzi nouă, românilor – aşa cum o făcea în 1919, comandantul trupelor italiene de menţinere a păcii, prieten al lui Bela Kun, lt. col. Guido Romanelli – c-am stopat experimentul bolşevic unguresc, „invadând” Ungaria.

Ba, ca o culme a absurdului, statuia lui Romanelli, filo-bolşevicul, ridicată de fascistul Horthy în 1922 în faţa Academiei Militare „Ludovika I”, drept răsplată pentru modul în care individul a sprijinit revizionismul unguresc, demolată de Stalin şi Beria în 1952, a fost reînălţată în 2001 prin eforturile comune ale ministerelor apărării ungar şi italian.

Mai mult, sub egida Statului Major al Armatei italiene şi a gl. lt.Gianfranco Ottogali, memoriile lui Romanelli („Nell Ungheria de Bela Kun”) au fost republicate în 2002 la Roma şi la Budapesta.

După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fényes Sámu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste” din Europa, în speranţa că ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste: provinciile româneşti şi slave revendicate.

Devenit şef de stat, Miklos Horthy, autodeclarat „întâiul fascist” al Europei, a restructurat monarhia, proclamându-se „regent”, a instaurat „teroarea albă”, masacrând peste 5.000 de opozanţi,  aruncând  în  lagăre  şi  închisori alţi 70.000 şi obligând la emigrare 100.000, în timp ce avea tupeul să invoce „atrocităţile comise de valahi”.

A dat apoi „Legea privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi cetăţeneşti” , prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi  timp, Conferinţei  de  pace  de   la  Paris, despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin „Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale”. Totul în scopul de a apăra Europa şi „civilizaţia”, post-factum, de bolşevism pe … „crestele Carpaţilor Păduroşi”. Evident şi Orientali, de vreme ce a tratat în secret cu guvernul francez, prin dr. Holmos şi Maurice Paléologue, încheierea unei alianţe politico-militare, promiţând, între altele, cedarea exploatării bazinului carbonifer al Văii Jiului pe 99 de ani, în schimbul recuperării Transilvaniei.

Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum, la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Khar, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.

Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat „Ném, ném, soha!”, a proclamat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi România „actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman”, organizând ad-hoc, „brigăzile de luptă pentru învierea Ungariei milenare”, cărora arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-l duceţi cât mai glorios până la Adriatică”!

Devenită peste noapte fascistă, de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria a trecut rapid la atragerea secuilor şi celorlalţi ungurizaţi prin „maghiarizare” de pe teritoriul României, printr-o propagandă de un şovinism atroce, presiuni, bani, instrucţie la Budapesta (ca şi astăzi) şi crearea de organizaţii teroriste, „cete militare” de tip fascist, pe teritoriul României, acoperite ca „societăţi”, „ligi” culturale şi sportive sau biblioteci („Levente”, „Grupul celor 12 căpitani”, „Liga Wolff Bethlen”, „Asociaţia Turanică Maghiară”, „Frăţia de sânge a crucii duble”, „Uniunea de la Etelkoz”, „EMKE”, „MOVE”, „Casa Albă”, etc.).

Bizar este că unele (ex. EMKE) s-au activat brusc în decembrie 1989, luptând şi astăzi pentru „democraţie” şi „drepturile” unor indivizi numiţi când „unguri”, când „secui”, când „maghiari”, când „ceangăi”, în funcţie de fraierii europeni cu care au de-a face.

 (Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină