Noutăți

Vina „democratismului” ungar

  •  
  •  
  •  

Dar mă veți întreba: ce ar fi trebuit să facă ungurii cari au guvernat singuri țara până acum? Răspund: nici ei, nici națiunile celelalte n-au avut nici o nevoie de democratism cu «suveranitate națională», cu intervenții de stat exagerate și condamnabile.

Ei trebuiau pur și simplu să înțeleagă că statul unguresc nu poate exista decât lăsând naționalitățile să se dezvolte în deplină libertate. Statul n-avea să se amestece în micile și fireștile lor rivalități.

Tot ce putea face, el direct, era, în prima linie, aceasta: să însemneze la răboj, în constituția țărei, actuala fază – la 1867 – a dezvoltării istorice a naționalităților. Cu alte cuvinte, unde istoria de până atunci, evoluția firească, a încurcat hotarele naționalităților cu ale comitatelor, el trebuia să potrivească hotarele comitatelor, cari se pot schimba, cu ale naționalităților, cari nu se pot schimba.

Cu chipul acesta, el avea dintr-o dată comitate mai toate congruente cu naționalitățile respective. Cu chipul acesta, el reducea în mod firesc, și conservator și progresist, cele mai multe puncte de frecare dintre naționalități.

Comitatele se puteau atunci administra cu înlesnire în spiritul acestora. Autonomia istorică a comitatelor se putea atunci lărgi ceva, mai ales în chestiuni de învățământ secundar, și poate academic.

Îndreptând legea electorală veche și ridicolă, menținând în ea un cens de avere și cultură, dar fără pertinire pentru maghiari, împărțind cercurile electorale după naționalități, comitatele în mod firesc ajungeau, încet-încet, a fi administrate tot de oameni capabili din partea locului, cari erau să cunoască și să respecte limba, credințele și moravurile poporului.

Comitatele puteau să înființeze, din punga lor, școli secundare și chiar academice pentru cultura națională a naționalității respective, nu pentru distrugerea ei.

Dacă statul acorda apoi libertățile publice: de presă, de asociație, de întruniri, în mod cinstit, și le codifica cu înțelepciune, și românii, și ungurii, toate naționalitățile se dezvoltau normal. În parlamentul țărei erau să fie de atunci reprezentate în număr suficient și naționalitățile.

Dar evident că ungurii n-ar fi trebuit să încerce măcar să abroge autonomia Ardealului, și nici provinciile grănițărești, ci mai ales să le respecte, să le lase libere precum fuseseră până atunci.

O politică înțeleaptă trebuea să-i îndemne, dacă românii din Ungaria ar fi cerut cu insistență, să alăture și comitatele românești din Ungaria proprie la cele din Ardeal.

Atunci limba ungurească, introdusă încet și cu cruțare, mai mult prin obișnuință decât prin poruncă, în locul celei germane de până atunci, într-o anumită măsură, la autorități anumite, unde era indispensabilă pentru legătura cu guvernul central și cu celelalte comitate, putea deveni, în sfera necesității ei, o limbă comună, de stat. Putea deveni, de la sine, nu trebuia impusă cu jandarmi. Putea să rămână.

Dacă se proceda în felul acesta, Ungaria ar fi fost ferită de cea mai primejdioasă chestiune pentru existența ei. Azi, statul unguresc ar fi consolidat, neamul unguresc ar avea o cultură poate mai puțin briliantă, dar în orice caz mai sănătoasă, mai națională, mai plină de viitor.

Românii, la rândul lor, ar fi înaintat încet dar sigur în vechile lor provincii, în chineziatele lor dezvoltate în comitate și acestea din comitate amestecate transformate în comitate naționale, iar acestea formând apoi, poate, părți integrale ale Ardealului.

Și a ungurilor, și a românilor cultură ar fi, fiecare, neasemănat mai originală, mai de valoare pentru ei, pentru stat, pentru civilizația generală decât talmeș-balmeșul cultural de azi al unora și al altora.

Națiunile ar fi rivalizat cu cumpăt între ele, mai se certau, mai se împăcau, dar ar fi ținut toate împreună la țara lor. Atunci, poate că și dualismul s-ar fi putut menține.

Cultura, făcându-se în mod național din partea fiecărei naționalități, era să se facă cu mult mai multă luare-aminte, cu mai multă seriozitate decât în tarantela democratică.

Toate naționalitățile ar fi înțeles că este un interes de viață pentru ele în parte, și pentru Ungaria însăși, ca împreună cu Austria să formeze o putere cât mai strajnică în contra și a Germaniei, și a Rusiei.

Atunci ar fi înțeles că nu «independența» Ungariei, marota demagogilor, ci siguranța existenței naționale a tuturora, absolut a tuturora, cerea ca comunitatea cu Austria să devină, din ficțiunea de azi, o realitate, și astfel puterea comună de apărare să corespundă cu adevărat maximei viribus unitis.

Și atunci ar fi făcut ele însăși corectura greșelei istorice de la 1867; ar fi făcut din ministerele comune un guvern central, capabil de acțiune unitară, și din caraghioslâcul delegațiunilor impotente un parlament al tuturor națiunilor imperiului.

Azi, toată împărăția ar fi o adevărată grădină între statele Europei; o mică Europă în sânul celei mari, o patrie comună cu zece straturi de culturi naționale, una mai originală decât alta, o adevărată Elveție liberă pentru care națiunile ei ar merge cu entuziasm sincer să-și verse sângele.

Dacă dezvoltarea aceasta firească a fost împiedicată, vina o poartă în prima linie democratismul maghiar. Și tot astfel democratismul european a compromis, pentru multă vreme, dezvoltarea normală a celor mai multe națiuni europene, căci nimicește toți germenii de adevărată cultură.

AUREL C. POPOVICI (1863-1917)

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

 

 


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii