Noutăți

Povestea unui argat și a unui pământ… înstrăinat

Odinioară, trăia în câmpia română un țăran sărman. Avea cinci copii și, în vreme ce femeia sa le purta acestora de grijă, omul robotea ziua-ntreagă pe la curțile boierești, pentru un boț de mămăligă și câteva parale. În acele zile s-a năpustit peste țară Marele Război și țăranul nostru a fost luat la oaste. De întors nu s-a mai întors. În locul său venit o scrisoare prin care familia era anunțată, în puține cuvinte, că bărbatul și-a dat viața pentru patrie.

r-2
Marele Război s-a încheiat. Un mare război prin care a apărut România Mare. Nu după multă vreme, văduva și copiii eroului s-au numărat printre cele două milioane de familii care au primit pământ. Primiseră pământ din pământul boierilor. Acum aveau să muncească doar pentru țarina lor.

Ce fericit ar fi fost bărbatul ce pierise pe front, al cărui nume era înscris între eroii de la Mărășești, să vadă o așa minune! Ce fericit ar fi fost să-și muncească glia sa. Dar scurta lui viață a luat sfârșit în bătălie, pentru ca pruncii lui și toți cei rămași acasă să poată începe o nouă viață: o viață de stăpâni în țara lor!

Lăsând la o parte pământurile pe care le stăpânea statul, în ajunul reformei agrare de la 1921 jumătate dintre terenurile agricole din România erau stăpânite de către țărani – un milion de familii, și tot cam atâtea erau stăpânite de o mie și ceva de mari proprietari. Pâmânt în proprietatea străinilor? Nu exista așa ceva! Ei puteau doar să-l administreze, să-l ia în arendă.

Atunci, la 1921, au fost expropriate de la marii proprietari două treimi dintre suprafețele de teren deținute. Timpul a trecut, copiii eroului de la Mărășești au avut la rândul lor copii. Generațiile s-au succedat, au venit comuniștii și tot pământul a trecut în proprietatea statului.

După 1990 nepoții eroului de la Mărășești s-au sfădit, dornici să-și împartă pământul restituit. Lăcomia le-a luat mințile, au ajuns și în instanță. Însă după anul 2000 tot pământul a rămas pârloagă, devenind un regat al scaieților și ciulinilor. Cine să-l mai muncească, când jumătate dintre urmașii eroului pribegeau, prestând munci necalificate „la Italia” și „la Spania”? Odată, când s-au găsit cu toții în țară, au mers la notar și i-au cedat unui moștenitor mai tânăr cea mai mare parte din pământ. Și scaieții au continuat să stăpânească țarina plătită cu sânge ostășesc. Nu pentru multă vreme…

r-4

Într-o bună zi a venit în sat, la primărie, un „cetățean european” doritor de pământ ilfovean. „Investitorul”  era însoțit de angajații săi, doi tineri „frumoși și liberi” care se străduiau, docili, să imite până și accentul gutural al „patronului”. Afaceristul coborâse dintr-o luxoasă mașină englezească și, ocolind băltoacele, s-a îndreptat către clădirea primăriei, atent să nu-și murdărească încălțările care făceau cât simbria pe trei luni a unui cetățean român de rând. Pardon, a unui cetățean european din România.

N-am precizat că, între timp, intrase și România în Europa (ca și când nu fusese acolo dintotdeauna). Nu, acum era altceva. Țara se integrase total iar cetățenii UE puteau cumpăra pământ unde doreau, cu condiția să-i țină buzunarele. Teoretic, erau și românii liberi să cumpere pământ oriunde ar fi vrut. Dar știm cu toții ce șanse are un român de rând să devină latifundiar în Olanda sau Austria.

E previzibil, acum, ce s-a întâmplat. Alături de toți vecinii săi și de alți consăteni, Stelian, strănepotul eroului de la Mărășești, și-a dat pământul cetățeanului european cu grai stâlcit, pantofi impecabili și mașină de lux. Era mulțumit, nevoie mare. Cine mai era ca el, cu suta de mii de euro în buzunar?! Da, însă rămăsese fără pământ. Lucru care nu-l afecta. Deocamdată…

Și mai mulțumit era boierul străin, devenit mare proprietar de teren, nu departe de Capitală. Cu gândul la fermele ce avea să și le înființeze, a ciocnit un pahar de șampanie cu noua sa „secretară”. De altfel, „asistenta manageră” merita toată atenția șefului. Era o fată extraordinară, o studentă ce arăta mai ceva ca o divă hollywoodiană… O tânără a cărei inteligență era invers proporțională cu frumusețea sa divină!

Ce-a urmat în ograda strănepotului eroului de la Mărășești, după ce s-a văzut cu banii în cont? Au curs râuri de șampanie. Toată vara Stelică a ținut-o într-o petrecere. Dar nicio grijă, a făcut și „investiții”. Și-a luat o limuzină nemțească ultimul răcnet. Ce dacă avea 270.000 de kilometri la bord?! Era o mașină ce nu te lasă la greu nici după ce parcurge 500.000 de kilometri.

r-7

Stelică era băiat deștept, se gândea la viitor, la vremea când își va întemeia o familie. Așa că a dărâmat acoperișul casei tradiționale rămasă de la bunici, apoi a turnat patru stâlpi și, deasupra, o placă, devenind proprietar de vilă cu etaj. Ce dacă parterul avea lemnăria veche de 60 de ani și pereții de lut?!

Apoi și-a împodobit casa cu mobilă ultramodernă… fabricată din rumeguș. Mobila de lemn masiv, provenit din stejarii românești, e mai mult pentru export. Că așa suntem noi, altruiști și cetățeni europeni model. Ne mulțumim cu puțin și lăsăm tot ce-i mai bun pentru cetățenii europeni din apus. Apoi Stelică și-a dotat vila cu electronice și electrocasnice cum n-avea nici don′ primar al comunei, cu toate comisioanele încasate și achizițiile publice măsluite.

După un an de petreceri și alte „investiții înțelepte” i-au mai rămas tinerelului nostru vreo 10.000 de euro. Așa că și-a luat prietena – „viitoarea soție” cum îi zicea el, într-un sejur prelungit, efectuat tocmai în… Bora Bora.

O mică precizare: uneori, fata era convocată pentru a-i servi drept „secretară” și traducătoare unui investitor străin cu grai stâlcit, care tot cumpăra terenuri în Ilfov, conducea o luxoasă mașină englezească și purta doar pantofi mai scumpi decât leafa pe trei luni a unui român de rând. Dar tânăra nu mărturisise nimănui acest lucru; lui Stelică nici atât.

După un an și ceva de trai pe picior mare, soarele care luminase până atunci gospodăria lui Stelian începea să fie acoperit de nori. Se iviseră problemele. Și numai banii erau de vină! Banii care… nu mai erau. Și facturile se adunau.

Iarna venise și încălzirea vilei cerea parale. Reparațiile dese ale limuzinei de asemenea. „Viitoarea soție” tot la fel. Tânăra devenea tot mai morocănoasă, mai plictisită. Toată ziua sătea cu nasul în telefon. Într-o zi i-a spus flăcăului că „are nevoie de o pauză, în relație”. S-a dus la București. Și dusă a fost.

Steluță al nostru, aflat în plină secetă financiară, a găsit soluția. Urma să se facă șofer de camion, să ducă și să aducă marfă în și din străinătate. Auzise el că se câștigă bine. A pus suflet, s-a străduit să obțină categoriile care îi lipseau din permisul auto. Cum a făcut el, cum a dres, că, până la urmă… n-a reușit.

Dar tot a reușit ceva. S-a angajat ca tractorist la ferma înfloritoare a unui investitor cu grai stâlcit, care tot cumpăra terenuri în Ilfov, conducea o luxoasă mașină englezească și nu purta decât pantofi mai scumpi decât leafa pe trei luni a unui român de rând.

La muncă, surprizele s-au ținut lanț, pentru Stelică. Erau angajați acolo și alți locuitori de-ai comunei, care își vânduseră terenurile odată cu el. Primeau cu toții salariul minim pe economie. Totuși Stelian era mulțumit. El conducea un tractoraș, de ici până colo, în incinta fermei. Alții nu avuseră aceeași baftă, stăteau toată ziua cu fruntea plecată între răsaduri și frunze aspre de căpșun.

Totuși, s-a văzut finalmente că atunci când norocul a venit în vizită prin sat, Stelică n-a fost găsit acasă. La lucru sigur nu fusese. Probabil că norocul l-a căutat pe acasă, dar el hoinărea cu iubita pe plajele din Bora Bora.

Stăpânul fermei, adică investitorul căruia Stelică îi vânduse țarina, a dat la fier vechi tractorașul, împreună cu toate celelalte tractoare. Fiindcă afacerea era pe profit, a cumpărat mai multe tractoare sofisticate. Tractoare care costau cât trei-patru apartamente, bucata. Erau complicate, automatizate, arau terenul aproape singure. Le conduceau câțiva proaspeți absolvenți de inginerie, care nu-și găsiseră de lucru în altă parte.

Stelică nu s-a calificat pentru a conduce unul dintre tractoarele ultramoderne și era gata să fie concediat. Atunci, speriat, s-a deplasat la sediul firmei, în Capitală. O angajată mai în vârstă i-a spus că singura șansă ar fi să-l înduplece pe patron. I s-a spus, în șoaptă, să aștepte în fața porții vilei somptuoase de peste drum, „până va ajunge domnul acasă”.

După o așteptare de câteva ore a sosit și prosperul investitor european care, prin geamul întredeschis al mașinii sale englezești, l-a invitat să-l urmeze în curte. Deoarece patronul încă nu se descurca prea bine cu româna, și-a chemat logodnica, pentru a traduce. Când a apărut fata, Stelică a simțit că pică cerul pe el. Logodnica „boierului” era fosta lui iubită!

Trecând peste acest șoc, intervenția a fost cu folos. Stelică n-avea să mai fie disponibilizat. I s-a indicat să se prezinte la cea de-a doua fermă, construită de curând. „Ferma doi” se afla la distanță de sat și era destinată creșterii suinelor. A porcilor, adică! Stelică a cam strâmbat din nas când și-a aflat atribuțiile, dar… facturile se adunau. N-avea, pe moment, o altă cale.

r-6
În prima zi la noul loc de muncă și-a îmbrăcat salopeta și s-a deplasat acolo unde a fost îndrumat, la țarcul principal, pentru a începe treaba. Lucru straniu, locul îi era familiar… Ochii lui Stelică s-au oprit asupra unui nuc imens, la a cărui umbră era o mare mocirlă în care se tolăniseră, fericite, grăsunele dobitoace.

Subit, pe tânăr l-au podidit lacrimile. Era nucul copilăriei sale. Fusese plantat de străbunicul său. Pământul acela fusese al său, până mai ieri. Era chiar țarina pe care o vânduse el acum ceva vreme pe 100.000 de euro și, totodată, pământul pe care și-l dorise cu ardoare străbunicul căzut eroic la Mărășești.

Acum, fostul său teren devenise sălaș pentru dobitoacele care aparțineau unui nou tip de boier, diferit de cei vechi; un boier cu totul străin de aceste meleaguri. Stelică devenise argat la porci, pe fosta sa țarină. Pe pământul pentru care luptaseră strămoșii. Cu obrajii uzi de lacrimi, flăcăul a trecut la treabă. Avea încotro?

r-1
Poate că aflând povestea lui Stelian, ceilalți români nu-și vor mai vinde pământurile primului venit, chiar dacă foșnetul banilor le pare cea mai plăcută simfonie. Poate că-și vor alege un alt destin, mai demn, în țara lor. Un destin vrednic de urmașii unui neam de eroi!

r3

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse imagini: www.worldwar1archive.com/, www.widewallpapershd.info, www.allhomes.com.au, www.harneyre.com,  wonderwordz.com


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

2 Comments on Povestea unui argat și a unui pământ… înstrăinat

  1. Pai…cei ca Stelica au sansa acum in iarna. De vina sunt politicienii, ca nu dau legi corecte, sa-i ajute pe tarani sa-si ia credite de la banci pt. a-si cumpara utilaje sa munceasca pamantul. Ei fac legi care sa-i avantajeze pe straini, ai caror slugi sunt si ei la randul lor.Si treaba cu gonitul tinerilor din tara e facuta cu cap. Asa raman cei batrani, care au de ales dintre 2 rele si ei o fac ca zombie de 26 de ani.Peste o luna si ceva , avem sansa sa-i votam pe toti.Eu asa voi face, o sa pun stampila pe toti, pt. ca de toti imi place, e numai lapte si miere in tara. Nu mai exista o alta tara in lumea asta sa o ducem asa de bine, cum e la noi. Doamne ajuta sa scapam de astia! De toti tradatorii astia.

  2. Excepţional articol, atât pentru conţinut, cât şi pentru stilul în care a fost scris. E realitate 100%, fără îndoială. Obligă la o a doua lectură şi pune pe gânduri cititorul. Un articol care ar trebui să fie cunoscut de toţi din ţara asta care ştiu citi. Se poate şi povesti – în pauze, în navetă, în tren, la cursuri.

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii