Noutăți

Povestea comorii uriașe ascunse de prințul sârb Milan Obrenovici în peșterile din Mehedinți. Harta securității și săpăturile în căutarea ei…

O investigație realizată de Cătălin Manole (Formula AS)

Prolog
În urmă cu două sute de ani, într-o noapte de toamnă pâcloasă, prinţul sârb, MILAN OBRENO­VICI, a îngropat o comoară uriaşă, într-o peşteră din Munţii Mehedinţi. Trei sute de soldaţi şi 80 de cai au dus, pe potecile abrupte, jumătate din tezaurul Serbiei, pe care prinţul fugar îl punea la adăpost de fratele său, cu care se duşmănea. Ajutat de meşteri italieni şi de un boier craiovean, pe a cărui frumoasă fată o luase în căsătorie, prinţul a zidit o peş­teră uriaşă din inima muntelui, în care şi-a ascuns aurul, podoa­bele scumpe, giuvae­rurile pline de neste­mate, mantia princia­ră, ba chiar şi coroana şi sabia de domnitor. Ucis de turci, la po­runca fratelui său, lo­cul şi planul de îngro­pare a comorii i-au ră­mas boierului craio­vean, socrul său, care înainte să-şi dea, şi el, obştescul sfârşit, le-a zidit într-o firidă a ca­sei. Moartea celor doi n-a îngropat, însă, şi po­vestea comorii. De-a lungul istoriei, pe urmele ei au pornit zeci de împătimiţi. Gă­sită în firida de piatră, harta ascunzătorii a dis­părut, nu înainte să ajungă la câţiva vânători de comori, de la simpli ţărani, la gradaţi, mai mici sau mai mari, ai Securităţii lui Ceauşescu. Într-o noapte de toamnă la fel de ceţoasă ca aceea din urmă cu două sute de ani, alţi soldaţi, încărcaţi de data asta în camioane mari, militare, au pătruns în ascunză­toa­rea al cărei cifru fusese găsit, făcând să dispară, pen­tru eternitate, tezaurul prinţului Milan Obreno­vici. Dar, deşi au trecut peste 50 de ani de atunci, poveştile oamenilor de prin satele mehedinţene sunt încă vii şi fierbinţi. E de-ajuns să le dai bineţe, să stai o clipă pe pragul casei, cu ei, pentru ca legenda să iasă din ceaţă şi să se transforme într-un crâmpei de istorie adevărată.

muntii mehedinti

Muntii Mehedinți – sursa foto: ruga.wordpress.com

Cutiuţa de argint

Pe la 1900 şi ceva, Popescu Ion era jandarm în satul său, Zegujani. Cu banii strânşi din simbrie s-a hotărât să îşi cumpere o casă mai acătării şi, în cele din urmă, a bătut palma pentru vechea casă a preotului din Lupoaia, satul vecin. Nu era o casă urâtă, dar era ve­che, nelocuită de ani buni şi necesita reno­vări. Primul lucru pe care a vrut să îl schimbe jandarmul a fost soba din camera principală, sau “căminetele”, cum se zice în zonă. Nu mică i-a fost mirarea, când în peretele din spatele vetrei, Popescu a văzut strălucind o cutiuţă mică de argint. Inima i s-a oprit de emoţie. Ce să fi fost înă­untru? De ce-o ascunsese părintele în zid? Deschi­zând-o, n-a găsit însă nicio podoabă de aur în ea. În cutie se afla doar o bucată de hârtie îngălbenită, pe care scria, cu litere frumoase şi rotunjite: “Planurile peşterii de la Valea Părului se află în conacul bo­ie­rului Boboiceanu, la intrarea pe sală, zidi­te în firidă. Dumnezeu să-ţi ajute!”. Jandar­mu­lui Popescu înce­pură să-i curgă sudori reci pe spate. Hârtia din cutia de argint era drumul spre comoara lui Obrenovici. Iar până la moşia în care trăise era doar o arun­cătură de băţ.

Martorul

Pe faţa arsă de soa­re şi brăzdată de cute adânci, ochii mi­jiţi se mişcă repede şi şiret. Are 78 de ani, şi când îi prinzi privirea, îţi dai seama imediat că în ea licăreşte ne­bunia aurului. E ca o flamă care, odată ce te-a atins, mori cu ea în privire şi în suflet. O mai văzusem în ochii unor ţărani din Munţii Orăştiei, în apropierea cetăţilor dacice. N-are leac. Pe om îl cheamă Crăciun Constantin, şi din cauza vârstei, picioarele nu-l mai ajută să umble şi să urce în munţi, în căutarea comorilor. Însă min­tea îi e tot acolo, scormonind prin peşteri, la rădă­cinile fagilor seculari sau pe sub lespezi cu însemne.

harta comorii

Harta comorii

“Păi pe Popescu l-a apucat moşu-meu. Se ţinea cu fata lui Ion Neagu, de stătea aici, în capu’ satu­lui. Neagu a fost mare căutător de comori, şi după ce Popescu a găsit planurile lui Obrenovici, a venit la el să îl ajute, aşa s-a luat cu fata lui. Pe Valea Părului sunt zeci de peşteri, nu una. Cum să o gă­seşti pe-aia care e bună, că nu mai ştia nimeni unde s-a lucrat? Pe baza planului din cutia din casa popii, Popescu şi Neagu au găsit însemnele – piatra pătrată, snopul de grâu şi şarpele. Astea le-am văzut şi eu, erau dăltuite în piatră, dar mai târziu cineva le-a şters. Au găsit peştera, şi Popescu şi-a adus 30 de oameni de la Runcşor, cu care a lucrat doi ani, să scoată pământul din galeriile înfundate de ostaşii lui Obrenovici. După aia a venit războiul şi oamenii au plecat la armată. Popescu a plecat ultimul de aici şi se spune că a plecat cu un car plin de ferigă. N-a fost ferigă în carul ăla, da’ nici comoara lui Obrenovici nu a fost. Popescu a găsit doar momeala, aşa, o cantitate de aur pusă anume să crezi că aia e comoara şi să pleci. Nici nu era în peşteră, era pusă la Piatra, ca o vacă culcată. Eu ştiu, am ţinut în mâinile astea planul lui Popescu”, îmi spune Crăciun şi îmi arată palmele sale bătă­torite, ca de miner. Bătrânul oftează. Ochii i se în­gustează şi mai mult, privirea îi alunecă peste repor­tofonul meu, apoi peste grădină până departe, către muntele unde este Valea Părului. Apoi îşi ridică şap­ca pe frunte şi oftează din nou: “Acum… au trecut toate… Popescu şi fata lui Neagu au avut un copil. Era cam damblagiu, trăia în Zegujani. Am mers la el şi, până la urmă, ne-am înţeles şi mi-a dat pla­nurile lui Popescu, adică alea vechi, ale lui Boboi­ceanu. După aia, cineva a ştiut şi m-am trezit cu Securitatea acasă. Au confiscat tot. Dar le am şi acum aici”, zice bătrânul şi îşi duce degetul arătător către tâmplă.

Securitatea

intrare in pestera 1

Intrare în peșteră

Prima oară când Securitatea a început să cer­ceteze comoara lui Obrenovici a fost în 1984, prin­tr-un trimis special: Bebe Băcanu. Era unul dintre cei mai pătimaşi căutători de comori şi se spune că ar fi câştigat încrederea comuniştilor, după ce a pre­dat 15 kilograme de “turte” dacice din aur, des­co­perite în Munţii Motrului. Timp de trei ani, Băcanu a cercetat zona, a strâns informaţii de la oameni şi s-a apucat să sape în peşteră. Nici de Crăciun nu pleca de acolo, ci făcea doar un foc mare, în gura grotei. În 1987, Băcanu a luat legătura cu Muzeul Militar din Bucureşti şi şi-a continuat prospecţiunile împreună cu maiorul Mutu, ca reprezentant oficial. Un an mai târziu, a venit o echipă de zece militari, care au recrutat oameni din sat şi au început săpă­turile sistematice, la peştera comorii. Crăciun Con­stantin a fost şi el unul dintre oamenii de bază care au participat la lucrări. “Să cauţi după comoară nu e, dom’le, ca în filme. Acolo îţi arată o joacă de copii. Eu ştiu ce vorbesc, că am săpat luni de zile cu militarii. Galeriile erau înfundate, am scos tone de pământ de acolo. Câteodată, mă băgam pe vreo galerie îngustă cât mine şi pe acolo trebuia să scot bolovani. Sunt şi capcane, pietre puse pe-o dungă, şi dacă te-mpinge păcatu’ să o mişti, acolo rămâi: cade peste tine sau se huruie tavanul galeriei. Aşa am ajuns într-o cameră mare, din peşteră, unde era un lac. Lacul ăla era artificial, se făcuse din cauză că meşterii italieni ai lui Obrenovici au zidit gale­riile şi apa nu a mai avut pe unde să se scurgă. Dar conform hârtiilor, exista «camera din pod», adică o galerie pe verticală, ce ieşea din camera comorii, deasupra muntelui. Se vedea sub lac zidul construit şi, fie îl spărgeam pe ăla, fie spărgeam pe sus. Când ne-am dat seama de asta, a venit un zvon că ne paşte beleaua. Se spunea că era ordin «de sus», ca după ce scoatem comoara, pe noi, muncitorii, să ne termine. Adică, să avem aceeaşi soartă ca soldaţii lui Obrenovici. Atunci a fost revoltă şi nimeni nu a vrut să mai lucreze. Aşa am înţeles că aurul scoate din om tot ce e mai rău. A sosit după aia Ilie Ceau­şescu cu elicopterul, la Izverna, şi a venit la noi, să liniştească oamenii. Am vorbit personal cu el şi mi-a zis să îi dăm bătaie, că nu se întâmplă nimic, dar nimeni nu a vrut să mai intre în peşteră. S-a lucrat mai departe doar cu soldaţi, dar eu zic că nu s-a găsit nimic, pentru că a fost sabotare. Tot dintre ei… Securitatea… mai multe probleme care nu se pot discuta… Nu se poate divulga deocam­dată. Nu am semnat nimic cu ei, dar nu se poate divulga.”

Conform mai multor mărturii ale oamenilor din Cerna Vârf, într-o noapte din vara anului 1989, câte­va maşini ale armatei au urcat la peştera din Valea Părului. A doua zi, peştera era abandonată şi toate galeriile unde se săpase fuseseră distruse. În timpul lucrărilor din acel an, şi-a pierdut viaţa un soldat care manevra dinamită. Bebe Băcanu a fost con­dam­nat la închisoare, s-a îmbolnăvit şi a murit la scurt timp după ce a fost eliberat.
Profesorul

Sunt în mansarda profesorului Cornel Boteanu, printre obiecte şi poveşti vechi, adunate toate fir cu fir, ca nişte preţioase pepite de aur. Eram sigur că la un mare iubitor al plaiurilor Cloşanilor voi găsi câteva date noi despre comoara lui Obrenovici. Nu m-am înşelat.

profesorul“Eu eram profesor la Ponoarele, în 1989, şi ve­deam că treceau zilnic maşinile armatei, mergeau să supravegheze, probabil, lucrările. Cred că ei aveau informaţii mult mai multe decât deţineam noi, că altfel nu veneau. Au făcut o treabă mai seri­oa­să atunci, s-a săpat sistematic. Dar se pare că eforturile lor nu au fost îndeajuns pentru a scoate la lumină ceea ce s-a în­gropat, cu 300 de soldaţi, în trei ani, pe vremea lui Obrenovici. Unii spun că nu s-a găsit comoara, alţii spun că s-a găsit, dar nu s-a recunoscut, de teamă ca statul sârb să nu aibă pretenţii la tezaurul care le aparţinea, de fapt. În mod curios, însă, după revoluţie, cineva a venit la mine şi, cu promisiunea de a-i păstra anonimatul, mi-a înmânat o descriere a camerelor comorii şi o hartă, în ideea că le pot folosi într-o viitoare carte. Nu ştiu dacă sunt reale sau nu, pentru că şi astăzi se comercializează hărţi false, ca fiind adevărate, pe bani destul de mulţi. Domnul respectiv mi-a în­mânat însă această hartă şi această descriere bă­tu­tă la maşină: «În galeria de şase metri lăţime şi opt metri înălţime curgea iz­vo­rul. Acolo era o piatră mare, în formă de cizmă, de la care porneau cele două galerii, în stânga şi în dreapta. Ele au fost zi­dite sub formă de camere, la amândouă capetele, şi aici s-a îngropat cea mai mare cantitate de aur. În camerele 1 şi 2 s-a pus cea mai mare cantitate de aur. În camera 3 s-au bă­gat coroana, sabia, perle­le şi diamantele şi costu­mul de voievod. În camera 4 sunt arme şi aur. În ca­mera 5 s-a băgat aurul din vistieria Craiovei. Du­pă aceea, s-a făcut un zid gros de doi metri, în ga­leria principală, unde ieşea izvorul şi s-a adunat apă în acest bazin zidit, încât comoara a rămas sub apă şi aici s-a format un lac. Pentru a scoate co­moara, trebuie să gă­seşti piatra pătrată, sno­pul de grâu şi şarpele». Acestea au fost pe galeria mare, dar a mai fost şi galeria mică prin care se ajungea la camera de sus, numită şi camera din pod. N-am folosit niciodată scrisoarea. O ţin ca pe un document preţios”.
Bătrânul

batranulSus, pe unul din­tre dealurile ce încon­joară Cerna Vârf, în­tr-o casă de lemn de două sute de ani, tră­ieşte un bătrânel sin­gur şi senin ca un si­hastru: Dinică Pâr­vă­nescu. Cu o barbă până la brâu, încins cu o curea lată, din pie­le, şi încălţat cu opinci (“că aşa m-am pomenit cu ele”), bă­trânul cosea şi doi­nea. Cântecul lui se a­mesteca în aerul toamnei, ridicându-se în volute aurii.
“Mândro, la ini­ma mea, este-un râu şi-o fântânea/ Râu-mi ţine de urât, fântâneaua de dor mult./ Râu-mi ţine de răcoare, fântâneaua de dor mare./ Dorule, arde-te-ar focu’,/ Tu mă găl­beneşti ca socu’./ Dorule, arde-te-ar para,/ Tu mă gălbeneşti ca ceara”.

– Moşule, de la cine ai învăţat să cânţi?
– De la tata, că el de micu’ lui umbla cu cetera şi cânta. O murit bietu’. Era la Motru şi i s-o făcut rău, aşe, din nimic. L-or dus la spital. Din salon mi-a zis că s-a ridicat din pat şi a înjurat că Dumnezeii mamii voastre, ce mi-aţi făcut? Mă mâncarăţi! Şi a murit, a pchicat la uşă, când a vrut să plece. Pe el nu îl interesa comoara, dar ceva ce nu trebuia să afle, a aflat, că el cânta la multe petreceri şi ştia multă lume.
– Comoara lui Obrenovici?
– Aia. El atât mi-a spus mie, că atunci când se va scoate aurul de pe Valea Părului, nu va şti nimeni.
– Dumneata ce ştii despre comoara asta?
– M-au chemat la Bucureşti, la Editura Militară, şi m-au ţinut trei zile acolo. Atunci am văzut şi harta şi era aşa, desenat… parcă am văzut casa mea, aşa era făcut, cu camere, şi acolo arăta 12 vase. Eu mai văzusem desenul la unu’ din Dâlma. Era pe hârtie de pergament şi lui i l-a luat la muzeu. Şi îmi aduc aminte cum erau camerele, de tre­ceai din una în alta, şi capcana: şarpele cu capul roşu. Ne-a che­mat să ne inte­rogheze Ilie Cea­u­şescu, şi cum el aştepta în ziua aia delegaţie la a­eroport, ne-a pri­mit Ioan Tal­peş. Cu Talpeş am avut discuţii la Editura Mili­tară şi am fost şi la el acasă. A zis că dacă găsesc ceva, să nu dau peste hotare, să dau la stat, şi el are grijă şi ies cu fruntea sus din toată treaba. Da’ nu am găsit. După revoluţie, a venit unul scundac, împreună cu profesorul Pera, de la Seve­rin. Or stat la mine. Scundacul era de la Bu­cureşti, da’ nu ştiu cine era, că nu mi-au zis nimic. Cred că era Ilie Ceauşescu, şi îmi aduc aminte că eu aveam putina cu brânză la ei în cameră, şi tot scădea brânza, şi eu, când am văzut aşa, am mutat-o de acolo şi le-am zis că la mine pe teren să nu lu­creze, să caute unde vor.
– Unele comori sunt puse cu blestem. Nu e peri­culos să umbli după ele?
– Unele sunt cu blestem, altele doar cu legământ. Dar oricum ar fi, înainte să umbli la ea, comoara trebuie desorocită. Tata ştia cum să facă desoro­cirea. Se făcea cam aşa, că trebuia să roieşti un stup de trei ori, să îl muţi în trei stupi într-un an. Şi cu ceara din stupul roit a treia oară, făceai cumva, da’ nu mi-a spus tata niciodată cum, da’ el ştia. Îs tot felul de vrăji pe lumea asta, că o ţigancă în Severin mă luă şi zise către mine:

“Vrei să vezi pe dracu’?” şi aduse un castron cu apă şi nu ştiu ce bolborosi deasupra lui, că numa’ ce mi se arătă ceva aşa, ca un pui de balaur, în apa aia. Ăştia îs de-ăia de clocesc oul de găină neagră trei săptămâni la subţioară, ca să îl aibă pe dracu’ cu ei. Să ne ferească Dumnezeu! A mai fost unu’ pe-aci, de-a stat la mine, şi avea plan, şi a mers la comoara îngropată sub un fag. Numa’ că, el când a ajuns acolo, era un şarpe ca un balaur încolăcit pe fagul ăla. A venit, şi-a luat lucrurile de aici şi a zis că el a terminat-o cu căutatul de comori. Vedeţi că e şi periculos, că de la o treabă de-asta rămâi cu minţile rătăcite. Unele sunt puse cu jertfă, şi duhurile lor sunt acolo şi ele se alimentează din asta şi te pot înnebuni, schilodi sau omorî. Şi de-aia, şi dacă găseşti şi iei, tre’ să faci pomeni şi sărindare ca să scapi. Au mai fost cazuri la noi, de-au visat să pună la loc ce-or găsit şi au mers şi au pus la loc, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea.

Cu vorbele moşului în minte, am pornit prin munte către peştera comorii de la Valea Părului. Am trecut pe lângă piatra scovainată, pe lângă piatra ca un vapor şi pe lângă cea ca o claie de fân. Şi iată-mă la intrarea principală a peşterii lui Obrenovici. E ca o gură flămândă şi neagră a muntelui, gata să te înghită. Mai sus, pe orice parte ai urca, alte galerii mai mici se deschid. Se vede pământul săpat proas­păt, pe lângă unele dintre ele. Bănuieşti labirintul mortal din străfunduri şi, brusc, pietrele devin umede şi lunecoase. Copacii scârţâie sinistru, şi din stratul auriu de frunze, bolovani albi ies la iveală, ca nişte oase lustruite. Poate că batrânul Pârvănescu are dreptate, şi nu ai ce face aici nici cu târnăcopul, nici cu dinamita: une­le comori sunt legate cu lanţuri fă­cute din suflete ră­tă­cite şi în­cuiate cu lacăte de cri­mă, fra­tricid, lă­co­mie şi minciună. O pasăre ţipa ritmic şi mono­ton, în timp ce va­luri de aer mai reci decât aerul toamnei mi se încolăcesc pe picioare.

Cătălin Manole (Formula AS)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

1 Comment on Povestea comorii uriașe ascunse de prințul sârb Milan Obrenovici în peșterile din Mehedinți. Harta securității și săpăturile în căutarea ei…

  1. Lucrurile acestea trebuiesc sa ramina acolo unde au fost puse,nimeni nu le-a pus de frost acolo…
    lacomia si frostia inaintasilor lui, a rudelor si chiar a lui la un moment dat,a atras privirile altora,mai frosti si mai lacomi decit el!Nu este adevarat?Suntem 7 miliarde pe Terra si toti vrem totul…:)).Cine stie de cind,oamenii au observat calitatile unor metale si pietre(cristale,de obicei oxizi ai unor metale),durabilitatea in timp,o relativa usurinta in prelucrare,precum ductilitatea si maleabilitatea din care au rezultat adevarate capodopere.Probabil o manifestare a ceea ce percepeau si simteau sau practic(obiectele din lut sau lemn se pot deteriora nu si aurul sau argintul),sau amindoua.S-ar parea ca au mai observat ca mai inmagazineaza ceva;de cine au fost ingropate si ce s-a intimplat cu ei?(si stai si te miri:,,nu,nu exista asa ceva!”).Raul a inceput atunci cind au inceput sa fie evaluate in niste piese mici,rotunde,numite prozaic, bani.Si iara stai si te miri,he,febra aurului,razboaie…Poate la o intrebare ,,corecta”,vom avea ocazia sa discutam daca ceva ,nu a fost cumva, o operatiune de ascundere si recuperare a ceva concomitent cu actiunea de protectie a oamenilor pe timp indelungat(ar putea fi si un lucru bun!).Este doar o parere,va doresc o zi buna!

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii