Noutăți

Patrimoniu românesc în cultura muzicală a altor popoare

Articol publicat în revista ISTORIE INEDITĂ (disponibilă aici: Dacia Art): Enunțul din titlu poate fi abordat pornind de la un fapt recent. La sfârșitul lunii iulie 2017, președintele SUA Donald Trump a făcut o vizită oficială la Varșovia, ocazie cu care a vorbit polonezilor în celebra piață Krasinski. La sfârșitul fulminantului său discurs, fanfara militară nu i-a cântat imnul Poloniei ci… Treceți, batalioane române, Carpații! Nu e nicio exagerare: i s-a cântat o piesă identică cu vibrantul cântec ostășesc românesc. Piesa poloneză se numește Szara piechota („Infanteria gri”) și este cel mai popular cântec de cătănie al polonezilor. El a fost publicat pentru prima dată în 1929 și ‒ zic polonezii ‒ ar fi apărut în jurul anului 1918. Nu există alte informații publice legate de „data de naștere” a acestui cântec.

Partea cea mai „mobilizantă” a piesei poloneze este identică, așa cum am spus, cu marșul românesc Treceți, batalioane române, Carpații!”. Despre acesta se știe însă cu precizie că a fost cântat pentru prima oară, „oficial”, de Corul Bărbătesc din Finteușu Mare, Maramureș, fondat pe 1 decembrie 1918 de preotul Valer Dragoș și de învățătorii Gavril Bogdan și Nistor Dragoș. Corul din Finteușu Mare îl cântă și astăzi neîntrerupt încă din 1918 în versiunea sa originală, cea cu trei strofe.

Revenind la „Szara piechota”, mai trebuie menționat că dincolo de identitatea perfectă a unei bune părți din el cu „Treceți, batalioane române, Carpații!” refrenul are vagi ecouri și din imnul Israelului „Hatikvah” („Speranța”) care, la rândul lui, e inspirat tot dintr-un cântec românesc: „Cucuruz cu frunza-n sus”.

Oficial, „Hatikvah” a fost compus de Shmuel Cohen, un tânăr țăran evreu originar din Ungheni, Basarabia, stabilit în Palestina, în anul 1888. Versurile cântecului aparțin poetului, de asemenea evreu, originar din Galiția, Naftali Herz Imber.

„Joncțiunea” dintre muzică și text a avut loc după sfârşitul Primului Război Mondial, la Iaşi, cu prilejul unei întruniri sioniste, când versurile lui Naftali Herz Imber au fost puse pe muzica lui Shmuel Cohen (Samuil Kogan).

Piesa care a stat la baza imnului Hatikvah, „Cucuruz cu frunza-n sus”, a fost publicată într-o culegere intitulată „Album de composiții românesci”, care a fost tipărită în 1898 la Viena de Guilelm Șorban, tatăl marelui umanist român Raoul Șorban (istoric de artă, pictor, scriitor, eseist și memorialist) decedat în 2006. El este, de altfel, cel care a arătat asemănarea până la identificare a unei bune părți din imnul Israelului cu piesa populară românească „Cucuruz cu frunza-n sus”. Piesele reproduse în „Album de composiții românesci” (deci, inclusiv „Cucuruz cu frunza-n sus”) apăruseră anterior altfel grupate și în alte culegeri, începând din 1892. În legătură cu Raoul Șorban merită menționat că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (după Dictatul de la Viena) acesta, punându-și propria viață în pericol, a salvat mulți evrei care, pentru a scăpa de prigoana horthystă, încercau să fugă în Regatul României sau să emigreze în Palestina. Pentru aceste merite, în anul 1987 Institutul Yad Vashem din Israel i-a decernat titlul și medalia Drept între Popoare pentru salvarea vieții unor evrei din Ungaria (Transilvania fiind anexată între 1940 ‒ 1944 la Ungaria). În 1990 a fost numit Cetățean de Onoare al statului Israel.

Un alt „export” de melos românesc e „Himni i Flamurit” (sau „Imnul steagului”), adică imnul național al Albaniei, care este, de fapt, cântecul „Pe-al nostru steag e scris unire” compus de Ciprian Porumbescu cu ocazia unirii Moldovei cu Ţara Românească (versuri de Andrei Bârseanu). Poetul albanez Poradeci Lasgush, membru marcant al comunităţii de albanezi din România, a avut răbdarea să elaboreze şi să publice „Povestea Imnului Naţional”, practic prima poveste a creaţiei imnului naţional al Albaniei.

Poradeci spune că autorul Aleksander Stavre Drenova (pseudonim ASDRENI) a scris textul în Bucureşti, în 1912. La vârsta de 13 ani el se refugiase în România, alungat fiind de conflictele interminabile dintre albanezi, pe de o parte, şi greci, muntenegreni, sârbi sau turci, pe cealaltă parte. Din 1888 şi până în 1912, ASDRENI a locuit în Bucureşti.

În acest ultim an de rezidență a sa în România, corul coloniei de albanezi de la Bucureşti i-a pus versurile pe muzica lui Porumbescu, însufleţiţi de avântul revoluţionar care îi cuprinsese pe toţi albanezii de pe teritoriul a nu mai puţin de cinci ţări. Nu întâmplător textul lui ASDRENI a fost publicat la Sofia într-un ziar de limbă albaneză intitulat Liri e Shqipërisë (Libertatea Albaniei). Nu se pune problema unui plagiat căci autorul compoziției (Ciprian Porumbescu) este menționat explicit.

Un caz special de „migrație” muzicală este o veche piesă românească de folclor urban interpretată magistral în afara țării de o trupă internațională celebră, PINK MARTINI, și de o solistă la fel de celebră, STORM LARGE, care au preluat-o în repertoriul lor și i-au dat o nouă personalitate. Este vorba de un cântec din repertoriul Mariei Tănase, intitulat „Până când nu te iubeam” și care este o… manea. Aici sunt necesare câteva precizări. Manelele nu sunt ceea ce noi numim astăzi manele. Acestea constituie muzica de periferie, încă necristalizată în ceva muzical stabil. Este un fenomen sincretic care a existat dintotdeauna și va exista pentru totdeauna.

Alfred de Musset zicea că cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar, dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul. Ei bine, noi am consumat o lungă perioadă de timp bălegar muzical și continuăm să o facem, dar la un nivel mult mai scăzut. În schimb, am exportat fenomenul în diaspora românească, unde continuă să aibă succes.

Maneaua propriu-zisă este o specie muzicală orientală ‒ turcească, mai bine zis ‒, care a pătruns pe teritoriul Țărilor Române în perioada fanariotă (1714 ‒ 1821). După plecarea fanarioților (și, odată cu ei, a turcilor), în urma războiului popular condus de Tudor Vladimirescu (1821) au rămas manelele. Acestea au interferat cu folclorul nostru urban care a dat manelelor voce și text (maneaua fiind inițial doar instrumentală). Textul piesei „Până când nu te iubeam” a fost scris de Anton Pann, iar piesa a fost publicată în 1852 în culegerea de cântece „Spitalul amorului”. Ulterior, compoziţia muzicală a intrat în repertoriul Mariei Tănase, care a consacrat-o. Ca detaliu orchestral, e bine de știut că pentru această piesă vioara avea un acordaj special, în așa fel încât să poată cânta simultan pe două octave, iar pianul imita țambalul.

Și iată că în anul 2013 (la 100 de ani de la nașterea Mariei Tănase și la 50 de ani de la moartea sa), celebra orchestră Pink Martini preia „Până când nu te iubeam” în repertoriul său, cu magistrala interpretare vocală a cântăreței de origine americană Storm Large (în traducere, „furtună mare”). Cel puțin pentru această piesă, numele interpretei se potrivește perfect. În septembrie 2013, piesa a fost cântată de Pink Martini și la București.

Miron Manega

Istorie inedita nr 2
Revista ISTORIE INEDITĂ este disponibilă aici: Dacia Art


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii