Noutăți

NICOLAE IORGA – ÎN PRIMELE RÂNDURI ALE LUPTEI PENTRU UNIRE

Apariția lui Nicolae Iorga ca personalitate științifică reprezintă un moment fundamental în evoluția istoriografiei române. Prin erudiția sa, prin capacitatea sa de muncă, prin pasiunea sa pentru cercetările în arhivele românești și străine și mai ales prin numărul impresionant al cărților, studiilor și articolelor sale, Nicolae Iorga și-a impresionat contemporanii.

Fără a intra aici într-o discuție privind concepția istorică a lui Nicolae Iorga, am putea spune că, prin ideile enunțate, anunța „lunga duratăˮ a istoricului francez Fernand Braudel. În viziunea lui Nicolae Iorga, era necesar ca evenimentul istoric studiat să fie plasat în cadrul permanențelor sale, respectiv mediul geografic (un fel de eco-istorie avant la lettre), psihologie națională și atitudine mentală modelată de către istorie și sentimentele colective.

Activitatea lui Nicolae Iorga a stat, până la 1918, sub semnul luptei pentru desăvârșirea unității naționale. Cărțile sale Sate și preoți din Ardeal (1902) și Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească (1906) au fost concepute nu doar ca o cercetare istorică cu privire la trecutul românilor din Transilvania ci și ca „o necesară întărire a sufletelor (românilor – n.n.) la ora unui mare pericol care nu poate fi înfruntat cu teamă și descurajareˮ.

Nicolae Iorga a devenit în anii care au precedat Primul Război Mondial apostolul unității naționale. Concepția sa despre necesitatea unui stat național ca structură politică și teritorială a națiunii române era împărtășită de către majoritatea elitei politice și de către opinia publică din Vechiul Regat.

Contextul politic și istoriografic în care se integrează personalitatea lui Nicolae Iorga la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se caracterizează prin efortul românilor de a dovedi legitimitatea aspirațiilor naționale în timp ce știința istorică se străduia să demonstreze continuitatea daco-romană și românească la nord de Dunăre.

Format la școala lui Karl Lamprecht care plasa națiunea în centrul procesului istoric, tânărul Nicolae Iorga a fost foarte receptiv problemei naționale. Ca istoric și ca român, el s-a angajat în marele curent al luptei pentru eliberarea provinciilor românești aflate sub stăpânire străină.

Înainte de a se lansa în această luptă, Nicolae Iorga a analizat pentru prima oară în istoriografia română evoluția poporului român nu în cadrul împărțirilor politice și teritoriale ci din perspectiva unității sale organice. În prima sa sinteză de istorie națională, Geschichte des rumänischen Volkes, scrisă la cererea profesorului său, Karl Lamprecht, pentru o colecție germană, Nicolae Iorga ne oferă o viziune de ansamblu de-a dreptul remarcabilă, considerată de către unii cea mai bună sinteză de istorie românească. Prin această carte, publicată în 1905, se poate spune că istoricul român a prefigurat realizarea unității naționale în 1918.

Preocuparea pentru soarta românilor aflați sub dominație străine avea să se reflecte, la ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, prin înființarea, la București, a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, care avea drept scop declarat acela de a stabili legături culturale între românii din Vechiul Regat și cei care trăiau în provinciile stăpânite de imperiile vecine, respectiv Austro-Ungaria și Rusia. Pentru Nicolae Iorga, Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, a cărei misiune, potrivit acestuia, era de „a reprezenta și apăra, a face cunoscută și a apăra cultura națională”, avea să devină o adevărată tribună.

Cu prilejul alegerilor din primăvara anului 1907, Nicolae Iorga a obținut mandatul de deputat independent la Iași. Alegerea sa sa în Parlament a fost privită de către clasa politică de atunci ca un eveniment special. Doctorul Ioan Cantacuzino îi scria că „alegerea Dvs. este simptomatică pentru începutul unei noi ere”. Consecința logică a intrării lui Nicolae Iorga în viața politică avea să fie crearea Partidului Naționalist Democrat a cărui conducere o va împărți cu A.C. Cuza.

Noul partid unea în lupta sa două concepte: naționalist și democrat. Primul nu exprima un exclusivism național ci obiectivul fundamental reprezentat de progresul națiunii române și desăvârșirea națională prin unirea tuturor provinciilor românești la Vechiul Regat. Termenul ”democratˮ exprima caracterul popular al noului partid care vedea în țărănime clasa fundamentală a poporului român.

Evoluția situației internaționale a atras atenția lui Nicolae Iorga asupra chestiunii unității naționale a românilor. În 1908, într-o conferință privind vecinii României, el spunea (și avea dreptate) că „vecinii României sunt ei înșiși. Ei sunt vecinii cei mai apropiați și cei mai buniˮ. Includerea tuturor românilor în frontierele statului național îi apărea ca fiind sarcina cea mai importantă; ea avea să devină o prioritate astfel încât problemele interne aveau să fie plasate într-un plan secundar. Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. (Ionel) Brătianu, avea să anunțe un vast program de reforme interne care, într-o anumită măsură, coincidea cu ideile enunțate de Partidul Naționalist Democrat Declanșarea Primului Război Mondial avea să oblige, însă, clasa politică românească să își definească poziția în raport cu cele două alianțe care divizau în acel moment Europa: Antanta și Puterile Centrale.

Între anii 1914-1916, asistăm la nivelul clasei politice la conturarea a două curente de opinie: partizanii Antantei considerau că intrarea în război de partea Franței, Marii Britanii și Rusiei reprezenta mijlocul cel mai sigur de a asigura unirea Transilvaniei, Bucovinei și a Banatului, teritoriile românești aflate la granița cu monarhia austro-ungară, cu România; partizanii Puterilor Centrale subliniau amenințarea reprezentată de către o Rusie victorioasă care ar fi reclamat stăpânirea asupra Strâmtorilor și ar fi pus astfel în pericol independența României. Criza din 1878 în relațiile româno-ruse era prezentată ca o dovadă a intențiilor ostile ale Rusiei față de România. Un argument suplimentar în favoarea intrării în război de partea Puterilor Centrale era și cel potrivit căruia, cu toate că românii din Transilvania trăiseră timp de o mie de ani sub dominația maghiară, aceștia își păstraseră, în ciuda politicii de maghiarizare a guvernului de la Budapesta după 1867, individualitatea etnică și lingvistică, în timp ce românii din Basarabia, încorporați la Rusia în 1812, începeau să fie rusificați. Devenea deci mai urgentă salvarea românilor din Basarabia de la deznaționalizarea promovată de Imperiul rus și, pe cale de consecință, era imperativă alăturarea României la Germania și a aliatului său, Austro-Ungaria, pentru recuperarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru.

Nicolae Iorga avea să își manifeste, de la bun început, poziția sa care susținea intrarea României în război de partea Antantei. În concepția sa, eliberarea românilor din Transilvania, Bucovina și Banat de integra procesului de formare a statului național român. După momentul reprezentat de momentul din 1859, reprezentat de unirea celor două Principate românești, Moldova și Valahia, care a pus bazele statului modern român, era necesar să se continue acest proces prin includerea în frontierele regatului român a provinciilor locuite de către românii din Austro-Ungaria. În acest scop, Nicolae Iorga avea să se lanseze într-o campanie de discursuri și articole pentru a convinge opinia publică că era o necesitate istorică pentru națiunea română de a avea propriul stat național.

Majoritatea opiniei publice din Vechiul Regat era favorabilă curentului antantist. Regele Carol I, convins de invincibilitatea armatei germane, vroia ca România să intre în război de partea Germaniei. Dezamăgit de opoziția manifestată la Consiliului de Coroană care avea să decidă, în vara anului 1914, neutralitatea sau mai bine zis, expectativa armată, regele Carol I a avut intenția, la un moment dat, de a abdica. În textul redactat cu acest prilej, el scria: „Vechi miniștri, profesori din universități și școli superioare și toate clasele societății nu au astăzi decât un singur țel în fața ochilor lor: Transilvania”.

Acest curent puternic avea să găsească în Nicolae Iorga, prin cunoștințele sale de istoric, capacitatea sa de a vedea relația dintre trecut și prezent și onestitatea sa, reprezentantul cel mai strălucit. Omul politic liberal Ion G. Duca a caracterizat activitatea lui Nicolae Iorga în anii Primului Război Mondial în modul cel mai elocvent, scriind că: „el a știut să exprime ceea ce era în conștiința fiecăruia, să aprindă flacăra care se găsea în toate sufletele și să trezească, prin evocarea gloriei trecutului, speranțele naționale cu o intensitate emoționantă”.

Într-un moment de mare restriște, când inamicul ocupase Capitala iar Regele, Guvernul și Parlamentul se refugiaseră la Iași, într-un discurs ținut la 14 decembrie 1916, Nicolae Iorga a evocat exemplul domnitorului Moldovei, Petru Rareș, care, alungat de pe tron de către turci, scrisese: „vom fi ce am fost și mai mult de atât”.

Unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918), a Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) și a Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie 1918) cu România au desăvârșit unitatea națională a românilor. Drept expresie a recunoștinței naționale, Nicolae Iorga a fost ales președinte al Camerei Deputaților României Mari.

Valentin Fușcan

[Text publicat în volumul Generația Marii Uniri a Românilor – 1918 – Repere istorice (coord. Viorica Moisuc), Bucureşti, Editura Fundației România de Mâine, 2018]


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii