Noutăți

Misterele Dobrogei medievale

Obiective de patrimoniu naţional, cetăţile greco-romane ale Dobrogei sunt vizitate de valuri de turişti dornici să recreeze trecutul în imaginaţie. Dar cetăţile otomane reprezintă o piesă lipsă din mozaicul turistic. Rase de pe faţa pământului, fortificaţiile aşteaptă încă să fie dezvăluite.

Cetăţile antice din Dobrogea – greceşti sau romane – reprezintă o atracţie irezistibilă pentru cei care vor cunoască istoria României. Vestigiile civilizaţiilor străvechi pe aceste meleaguri pot fi văzute încă la Histria, Capidava, Callatis, Tomis etc. Există, însă, în Dobrogea o categorie de fortăreţe mai puţin cunoscute: cetăţile medievale ridicate în timpul stăpânirii de aproape 460 ani a Imperiului Otoman (1420-1878). Sunt dispărute astăzi, dar urmele lor mai pot fi zărite pe teritoriul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Unde sunt cetăţile otomane? Istorici tulceni care au studiat existenţa cetăţilor otomane din Dobrogea medievală arată motivul pentru care acestea sunt acum greu de reperat. Pe de o parte, modul de construire a acestor fortăreţe era precar, realizat cu bună ştiinţă cu materiale uşor de închegat, uşor de distrus.

Pe de altă parte, aceste cetăţi otomane de pe linia Dunării au fost dinamitate în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, care a încheiat Războiul ruso-turc din 1828-1829. De la acel moment, stăpânirea otomană a mai durat aproape 50 ani, până când a izbucnit următorul război ruso-turc, de la 1877-1878, în care România vasală turcilor s-a alăturat ruşilor pentru a deveni stat independent, ieşind de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. La 1878, în urma Războiului de Independenţă a României, Dobrogea devenea parte a României, întorcându-se astfel la matca statului creat la 1400 de domnitorul Mircea cel Bătrân „pân’ la Marea cea Mare“. Cetăţile otomane, făcute din lemn şi pământ.

Cetăţile medievale au fost ridicate în timpul dominaţiei Imperiului Otoman cu scopul de a proteja graniţa de ameninţările venite de pe apă sau de pe uscat. Pentru a fi eficienţi, turcii au preluat modelul roman al castrelor de pe linia Dunării şi au creat varianta economică pentru a avea investiţii zero şi pierderi minime. Ei au folosit pământ şi lemn din resursele locale pentru a construi fortificaţii: palănci (din lemn şi pământ) şi tabii (din pământ). Palanca era o întăritură făcută dintr-o ţesătură din lemn umplută cu pământ, cu palisadă înaltă şi un turn de veghe. În jurul său era tabia, o redută din pământ menită să apere palanca. Rudimentara palancă rezista loviturilor de tun mai bine decât o fortăreaţă din piatră, dar avea o vulnerabilitate: focul.

Arheologul Aurel-Daniel Stănică de la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea explică de ce otomanii au adoptat această strategie de apărare pe tot cuprinsul imperiului. El a studiat cartografia cetăţilor medievale dispărute. „Forturile din lemn și pământ sunt ușor de construit, iar turcii au format o reţea de întărituri militare care se puteau ajuta între ele în caz de primejdie. Acestea au fost ridicate rapid în puncte strategice: vaduri de trecere, zone de frontieră, pasuri, rute comerciale, de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Aceste forturi au devenit piatra de temelie în apărarea frontierei otomane“, arată specialistul tulcean.

Studiind sursele existente (izvoare documentare, cartografieri şi fotografii aeriene de la mică înălţime), arheologul Aurel-Daniel Stănică a găsit o serie de menţiuni despre cetăţile medievale. În construirea reţelei de graniţă din provincia Dobrogei, otomanii au fortificat linia Dunării, întocmai cum o făcuseră romanii, apoi bizantinii. Au întărit cetăţile existente, Enisala şi Isaccea, apoi au construit fortificaţii la Babadag, Isaccea, Tulcea, Măcin şi Hârşova. Astfel, în sursele documentare sunt menţionate cetăți sau fortificații de pământ la: Tulcea, Isaccea, Măcin, Babadag, Sulina, Nufăru (Prislava), Constanța, Hârșova, Mangalia, Karaharman.

În sursele cartografice au fost identificate fortificaţii de pământ la: Tulcea, Isaccea, Babadag, Constanța, Hârșova, Medgidia, Limanu. Alte pichete puteau exista în puncte unde traficul trebuia supravegheat: pe braţul Sfântul Gheorghe, la principalele vaduri Isaccea şi Tulcea şi pe rutele terestre, la: Nufăru (Prislava), Ester (aşezare dispărută, pe locul căreia se află astăzi Târguşor), Parcheș, Karasu (Medgidia), Garvăn, Yeni-Köy (Mihail Kogălniceanu de Tulcea), Cerna.

În Dobrogea au mai existat medrese (şcoli), tekke (mănăstiri de dervişi), zaviye (schituri), caravanserai (hanuri), hammam (băi) – lăcaşuri acum pierdute ale unei civilizaţii orientale. Acum au mai rămas geamiile, moscheea cea mare, cişmelele (care sunt şi acum surse de apă pentru satele dobrogene sărace) şi omniprezenta onomastică turcească ale localităţilor din Dobrogea (Babadag, Medgidia, Osmancea, Esechioi, Tuzla şamd). „Dobrogea era pe atunci, între secolele XV-XIX, o oglindă a Anatoliei“, descrie arheologul Stănică.

Citeste mai mult: Adevarul


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii