Noutăți

Mircea Chelaru: Iată de ce NAȚIONALISMUL este prezentat ca fiind decadent…

Naţionalismul transformă în principii sau în programe devotamentul faţă de naţiune” (Dicţionar de politică, Oxford, Ed. Univers enciclopedic, Buc. 2001).

În acest sens el conţine o dimensiune diferită faţă de simplul patriotism, care poate fi asimilat cu devoţiunea, ataşamentul faţă de ţară sau naţiune, fără însă să producă un proiect de acţiune politică.

Trebuie însuşită distincţia între naţionalismele particulare, care nu implică o abordare politică generală şi principiul universal al naţionalismului.

Majoritatea “naţionaliştilor” au un program pentru propria lor naţiune  dar neglijează abordarea nediscriminatorie în relaţie cu nevoile similare ale altei naţiuni.

Aşa se explică de ce ”naţionalismul” de tip specificat, individualizat, a fost asociat formei unui vas fără conţinut, golit ideologic, plin de rezistenţă dar în acelaşi timp şubrezit de propriile izolări.

După E.J. Hobsbawm, „naţionalismul este un program politic” şi ca formă de manifestare politică este de dată istorică recentă.

Naţionalismul înţeles de Hobsbawm nu poate fi disociat de existenţa statului naţional, care pune în practică controlul modelului într-un teritoriu pe cât se poate de continuu, cu graniţe bine definite, locuit de o populaţie omogenă.

Ideea este regăsită la Giuseppe Mazzini care cu a sa formulă „un stat pentru fiecare naţiune şi întreaga naţiune într-un singur stat” a configurat programul  politic al naţionalismului utopic.

Spunem utopic pentru că nu putem nici măcar astăzi, după o refărămiţare a  conglomeratelor statale europene, sau chiar din studiul locaţiei celor  195 de entităţi politice suverane şi independente existente în lume, să găsim un singur exemplu care să reziste condiţiei etnolocaţiei omogene.

Pentru aprofundarea teoriei naţionalismului ar trebui să iniţiem mai întâi de toate un proces de cunoaştere a societăţilor în care a apărut. O distincţie clară între procesul social şi instinctul etnic trebuie făcută cu necesitate.

Apreciem că nici limba şi nici etnicitatea nu au fost esenţiale pentru producerea naţionalismului originar, păstrat ca manifestare contemporană cel mai bine, după părerea noastră, în sânul societăţii americane.

Naţionalismul liberal clasic al sec. XIX a fost chiar opusul oricărei încercări de a găsi identitatea de grup în separatism şi izolare, destul de la modă astăzi.


Cartea poate fi comandată aici: DACIA ART

Naţionalismul incipient îşi propunea să extindă scara valorilor sociale, politice şi culturale, unificându-le prin idealuri naţionale şi scopuri lucrative comune, inclusiv cele pendinte de securitatea grupului.

Aşa se poate explica de ce mişcările de eliberare naţională din ţările lumii a treia au preluat  în termeni politici atât ideile liberale cât şi pe cele tradiţionale sau revoluţionare, toate la un loc fiindu-le foarte convenabile.

Naţionaliştii anticolonialişti au respins curentele secesioniste reprezentate fie de  „tribalişti” fie de „comunişti” sau alte identităţi fragmentare ideologic sau religios create, catalogându-le ca „antinaţionale”.

În această fază a întemeierii conceptului care dădea consistenţă naţionalismului, etnicitatea (rasa) nu avea nici un rol sau temei programatic.

Este corect să semnalăm excelenta idee că „naţionalismul ţine  de teoria politică, etnicitatea de sociologie sau antropologia socială” (E. J. Hobsbawm, „Etnicitate şi naţionalism în Europa contemporană”) iar  abordările care condiţionează un concept de altul acceptând doar etnonaţionalismul, trebuie respinse ca fiind construcţii din premise false.

Sunt suficiente motive prin care naţionalismul ar putea fi tentat să se identifice cu rasa, fie şi numai pentru a-i asigura parcursul istoric al unei genealogii care îi întregeşte legitimitatea.

Dar esenţa politizării etnice nu este una instrumentală. Retragerea din masa socială majoritară în cea de grup cu identitate în formare nu este neapărat politică.

Poate fi chiar rezultanta unei anomii sociale, efect al unei administraţii proaste sau al unei alterări dirijate de origine publică. În aceste condiţii putem fi martori la cum se inventează grupuri care se ascund sub denumiri pseudoetnice mascându-şi motivele politice.

Însă este de bun simţ să acceptăm ca inevitabilă structurarea conotaţiei politice şi în etnicitate.

Din acest moment putem avea acces la explicaţia deturnării naţionalismului originar, dar mai ales la stâlcirea sensului progresist semantic şi atribuirea unor conotaţii peiorative, incriminatoare. Avem exemple şi din istoria apropiată dar şi din cea recentă.

Anumiţi indivizi josnici, dintr-o anume etnie se dedau la jafuri, crime şi violuri asupra familiilor sau bunurilor celora care erau pe front. În Serbia, în Ungaria, România sau chiar Ucraina.

Faptul că au fost trimişi în lagăre de concentrare, ca urmare a comutării pedepsei cu moartea în cea cu muncă forţată, este răstălmăcit mai nou ca fiind de conotaţie rasială şi etnică.

Dacă unii din asasinii economici ai unor ţări devenite sterile, bandiţi cu ştaif şi gulere albe devalizează miliardul de dolari sau sutele de milioane de euro prin  tranzacţii transnaţionale, acuzaţi şi condamnaţi fiind, se invocă politica antietnie din care fac parte, ca fiind cauza acţiunii penale împotriva lor.

Și cred că este suficient de relevant pentru a susţine existenţa şi practicarea unor tehnici de subminare a valorii dar şi a responsabilităţii apartenenţei etnice sau naţionale.

Din cele arătate mai sus, explicat prin evoluţiile invocat europene, naţionalismul, după cum am putut sesiza, este trimis în confuzie, ba chiar a devenit decadent.

Majoritatea politologilor de azi, consideraţi de unii autori „o specie de ideocraţi care au înlocuit vechii comisari comunişti” (Grigore Iulian, „Geopolitica şi sociologia integrării europene : teorii şi doctrine”) identifică naţionalismele cu extremismele, sau le reduc la exprimări xenofobe, izolaţioniste şi antisemite (antievreieşti).

Falsul vine tocmai din sofismul structurat în teorie prin care etnicismul politizat, cu manifestările sale preponderent emoţionale, substituie funcţia socială a naţionalismului.

Nu naţionalismul este cel care respinge „străinul” sau îl alungă pe „evreu” ci primitivismul şi subculturaţia unor produse sociale degradate care fac din condiţia lor etnică, argument de explicaţie a unor neîmpliniri majore.

Gral. (r) Dr. Mircea CHELARU

Text preluat din ziarul Certitudinea


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii