Noutăți

MIHAI VINEREANU: Relațiile dintre traco-dacă şi grupul balto-slav

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Fără îndoială, este important să cunoaştem şi adevăratele raporturi dintre traco-dacă şi proto-slavă, pentru a înţelege în mod adecvat segmentul slav existent în lexicul limbii române.

Menţionăm că până în prezent atât proto-slava cât şi traco-daca au fost considerate limbi satem şi, prin urmare, diferenţele dintre ele erau dificil de delimitat. Dar, aşa cum am văzut, limba traco-dacă era o limbă centum şi, prin urmare, diferenţele sânt considerabile, fiind vorba de o limbă centum şi una satem.

După cum am arătat, pentru a înţelege mai bine o serie de caracteristici lexicale şi fonologice ale limbii române, este necesar să cunoaştem raporturile de înrudire şi de vecinătate cu alte grupuri de limbi indo-europene. Despre relaţiile limbii române cu limbile slave s-a scris foarte mult de-a lungul timpului, dar nu întotdeauna în termeni adecvaţi.

Legătura limbii traco-dace (şi române) cu grupul slav şi cel baltic trebuie pusă în adevăraţii săi termeni, ţinând cont că au existat contacte de lungă durată cu mult timp înainte de venirea slavilor la Dunăre şi în Balcani, întrucât daco-geţii se întindeau, în antichitate, dar şi mult mai încoace, cu mult spre răsărit

Bernstein (1964) arată că majoritatea slaviştilor consideră că slava comună a avut o existenţă de peste 2.000 de ani, deşi el crede că existenţa acesteia a fost mult mai lungă. În această perioadă au avut loc schimbări importante, astfel că această limbă a fost, la începutul existenţei sale, cu mult diferită de perioada când a început să se diferenţieze în dialecte.

Autorul consideră că cel mai important fenomen în istoria limbii slave comune este „legea silabelor deschise”. Astfel, într-o anumită perioadă a istoriei limbii slave comune, silaba a început să se caracterizeze printr-o creştere continuă a sonorităţii. În urma acestui fapt toate silabele închise au început să se transforme în silabe deschise, ceea ce a dus la apariţia unui întreg lanţ de transformări fonetice. Acest proces a durat o perioadă lungă de timp. Cele mai vechi împrumuturi germanice în slava comună ne arată că această tendinţă începuse să se manifeste în primele secole ale erei creştine. Bernstein împarte slava comună în două perioade mari: 1. arhaică – până la dispariţia silabelor închise; 2. perioada târzie – după dispariţia silabelor închise.

Legea silabelor deschise, apărută în slava comună, a dus între altele la metateza lichidelor, care se manifestă prin schimbarea poziţiei lichidelor l şi r din poziţie silabică finală, în interiorul silabei. Acest fenomen este necunoscut în traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză), iar dacă el totuşi apare uneori, are un caracter cu totul sporadic şi are o altă motivaţie fonologică. O particularitate a proto-slavei este mult-răspândita palatalizare a velarelor, cât şi a labiovelarelor indo-europene. O altă caracteristică este dispariţia naza­lelor aflate în poziţie silabică finală şi, în consecinţă, apariţia vocalelor nazale. În această limbă atât velarele cât şi labio-velarele indo-europene sânt tratate în mod similar. În schimb, traco-daca a avut un tratament diferenţiat, atât în ceea ce priveşte velarele simple, cât mai ales labio-velarele. În traco-dacă palatalizarea labialelor în maniera proto-slavei nu a avut loc. Ca şi în cazul limbilor osco-umbrică, celtice continentale şi traco-ilirică, proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate. În schimb, aşa cum am menţionat deja, labio-velarele au devenit velare simple.

În ceeea ce priveşte relaţiile dintre limbile slave de sud şi albaneză (româna este mai puţin menţionată), Bernstein arată că cele mai vechi împrumuturi slave în albaneză pot fi datate din secolul XI (p. 43), dar pătrunderea intensă a cuvintelor slave în limba albaneză începe abia din secolul XIV, ceea ce presupune că influenţa slavă asupra acestei limbi nu a fost deloc profundă. Astfel avem alb. gardinë (cf. bg. gradina), alb. daltë (bg. dleto) (vezi daltă). S-a spus că rom. a îngrădi (G. Mihăilă, SCL, I, XXIV, 1973) s-ar datora influenţei slave, dar acest lucru este contrazis de forma mgl. îngărdes „îngrădesc”, care presupune forma stră-română *îngărdesc. Astfel, forme româneşti precum îngrădesc sânt forme apărute mai târziu, în spaţiul limbii române, fără să fie vorba de o influenţă slavă. Nu trebuie ignorat faptul că sl. gradŭ înseamnă „oraş” şi nu gard ca să poată da un derivat verbal ca a îngrădi sau să influenţeze evoluţia acestuia (vezi gard).

Cu toate acestea, nu încape nici o îndoială că, în epoca pătrunderii acestor cuvinte în albaneză (şi română), metateza era de mult încheiată, fapt admis şi de Bernstein. El consideră chiar că aceste fenomene au apărut pe teritoriul limbii albaneze, trăgând concluzia că „[n]u este lipsit de interes să arătăm că numărul cuvintelor fără metateză este mic şi ele sânt aceleaşi în toate limbile balcanice. În limba română acestea sânt faimoasele gard, baltă, daltă; aceste cuvinte se regăsesc şi în albaneză şi neogreacă” (p. 44). Afirmaţia este cu totul neconformă cu realitatea, întrucât numărul lor este mult mai mare şi nu sânt de origine slavă, ci traco-ilirică. Cu privire la revenirea la silabe închise (fără metateză), autorul exemplifică cu rom. altiţă de la un sl. *lata (căruia nu-i dă sensul), nu din *olta, deşi originea rom. altiţă nu este slavă. Cihac (şi Hasdeu) îl consideră slav, pe când Cioranescu (219) crede că provine din lat. altitia „înălţime”, formă rar întâlnită în latină (vezi altiţă). De reţinut faptul că Bernstein aduce argumente precare când susţine teoria că în română, albaneză şi neogreacă a avut loc un proces de răsturnare a metatezei lichidelor la împrumuturile slave din aceste limbi, afirmaţie lipsită de sens, din moment ce aceste forme sînt pre-existente metatezei slave a lichidelor.

Pe lângă legea silabei deschise, un alt principiu fonetic important din limba slavă comună, este acela al palatalizării progresive a consoanelor urmate de iod (j). Bernstein precizează că acest fenomen a apărut cu mult timp înaintea dispariţiei silabelor închise, mai precis în perioada comunităţii balto-slave, fenomen care a continuat în toată perioada târzie. Acest proces a fost la fel de important ca şi cel privind silaba deschisă, încât, susţine autorul „nu cunoaştem nici o poziţie în care această tendinţă să nu se fi realizat” (p. 46). În mod cu totul independent, acest tip de palatalizare a avut loc şi în traco-dacă transmițându-se şi în limba română.

Un fapt extrem de important, ignorat în totalitate de lingvistica românească, dar discutat de o serie de slavişti de renume, este acela că unele elemente lexicale ale limbilor slave şi baltice au caractere centum şi, prin urmare, se poate deduce că vorbitotrii acestora au fost în contact cu cei ai unor limbi indo-europene de tip centum încă din mileniul I, î.Ch. Bernstein precizează că până în secolele IV-II î.Ch., întreg teritoriul de la Apus de Vistula a fost ocupat de triburi de cultură luzaciană şi anume că „[p]urtătorii acestei culturi au fost triburile venete” (p. 58), dar autorul nu dă niciun fel de detaliu cu privire la limba (limbile) vorbită de aceste triburi. Această cultură se întindea la nord până pe ţărmul Mării Baltice, ajungând, se pare, în contact cu triburile baltice care nu atinseseră la acea vreme ţărmul baltic. De asemenea, nu există date arheologice care să ateste că slavii s-ar fi aflat în mileniul I pe ţărmul baltic. Cu alte cuvinte, Vistula ar fi constituit, de-a lungul multor secole, o graniţă între limba slavă comună şi limba aşa-zis venetă.

Pe de altă parte, arheologul polonez Moszynski (cf. Bernstein) arată că vatra de origine a slavilor a fost pe cursul superior al Niprului. Bernstein este de acord cu arheologul polonez, precizând că de la sud de Pripet până la est de Vistula fusese „tot teritoriu al limbii venete”. Mai departe, Bernstein arată că, pe teritoriul aşezat la sud de Pripet şi la apus de cursul mijlociu al Niprului, există o bogată toponimie neslavă. Astfel, când au coborât spre sud-vest, aşezându-se la sud de Pripet, slavii au găsit aici tot populaţie „venetă”, ca şi cea de la vest de Vistula, pe care, cu timpul, au asimilat-o (p. 60).

Bernstein precizează, de asemenea, că „pe acest teritoriu slavii au trăit o perioadă foarte îndelungată”. Abia aici slavii au început să se ocupe de agricultură, aici au cunoscut roata olarului şi fierul, dar au continuat să se ocupe şi cu vânătoarea şi pescuitul. Cu timpul slavii s-au extins la vest până la Vistula, iar între sec. III-II î.Ch. şi III-IV d.Ch. au trecut şi la vest de Vistula până la Oder, asimilând şi pe veneţii aflaţi în această regiune. Astfel, când germanicii au venit în contact cu slavii, i-au numit pe aceştia veneţi, deşi slavii nu s-au numit niciodată, pe ei înşişi, cu acest nume (cf. Bernstein).

Slaviştii nu ne lămuresc cine erau cu adevărat aceşti veneţi, deşi ei sânt în principiu de acord că erau o populaţie care vorbea o limbă indo-europeană de tip centum, ceea ce coincide cu ipoteza noastră că aceştia erau geto-daci nordici, a căror limbă era una centum, aşa cum am arătat deja. Cum se ştie, în limba slavă comună au păstruns cuvinte de tip centum, dar cercetătorii nu au putut cădea de acord din ce grup anume făcea parte aceasta. Ca urmare, i-au dat numele generic de „veneto-iliră”. Atât Shevelov (1964, p. 43) cât şi Golab (1972) dau o listă a elementelor centum din limbile slave. În cele ce urmează, am selectat câteva din ele care au corespondent în limba română modernă. Desigur, problema acestor elemente în limbile slave necesită un studiu mult mai detaliat .

În cazul formelor provenite din rad. PIE *h2ekmo– „ascuţit, vârf ascuţit” < PIE * h2ek’- „id”, situaţia este mult mai elocventă. La acest radical avem o velară palatală care ar fi trebuit să dea o siflantă în orice limbă satem, dar există excepţii care arată că au avut loc împrumuturi dintr-o limbă centum.  În limbile baltice există forme perechi satem/centum, pe când cele slave sânt numai de tip centum:  let. asmenas „margine, prăpastie” (satem), dar şi akmene „piatră”, lituan. ašmenys „margine”, precum şi akmus „piatră”, v.sl. kamy (centum), rus. kamen „piatră” (centum); cf.  toponim frigian Akmonia (centum), gr. άκμον „nicovală” (centum), skt. aśman „piatră” (satem). În română acest radical a dat ocnă şi probabil şi nicovală (de la un mai vechi *ancovală) (vezi ocnă, nicovală, DELR).

În această categorie intră şi PIE *gheh2r-, *gheh2rdh– „a împrejmui, a îngrădi”, ghortos „loc îngrădit”, radical extrem de productiv în toate limbile indo-europene. În seria de tip satem se întâlnesc elemente lexicale care definesc elemente de civilizaţie mai puţin avansată: cf. lituan. žardas „un fel de construcţie de lemn”, let. zards, v. prus. sardis „ţarc de cai”, v.sl. žъrdъ, rus. žerd „coteţ, culme de păsări”, iar seria de tip centum: cf. lituan. gardas „loc închis pentru animale, loc închis pentru apărare”, v.sl. gorditi „a închide, a construi”, graditi ”a construi”, v.sl. gradŭ, rus. gorod, pol. grod ”oraş” etc. (vezi gard, DELR).

Pe de altă parte, Golab (1972) arată că în hidronimia şi toponimia pre-slavă din Polonia de azi, pe lângă o serie de forme de tip centum, apare frecvent radicalul ap– „apă”. Acesta este frecvent atât în zona balcanică, cât şi în regiunile celtice, prin urmare este vorba de o hidronimie şi toponimie geto-dacă (vezi apă). Dacă este să-i calificăm drept iliri, cum înclină unii slavişti să creadă, aceştia vorbeau aceeaşi limbă cu geto-dacii. În realitate, este vorba, de triburi de geto-daci nordici care, după cum am văzut, au adus o mare contribuţie la civilizaţia slavă veche în perioada în care s-au aflat la sud de Pripet, unde este a doua vatră a proto-slavilor şi unde există şi azi o bogată toponimie ne-slavă. Această influenţă a continuat şi mai târziu, după ce slavii s-au aşezat la vest de Vistula.

În ceea ce priveşte împrumuturile vechilor slavi din alte limbi indo-europene, după cum sânt interpretate de slavişti, ne vom rezuma doar la câteva remarci. Multe detalii privind unele etimologii slave controversate sânt discutate în detaliu de Vasmer, în Dicţionarul etimologic al limbii ruse. Bernstein (1964, p. 87) consideră că v.sl. sluga, braga şi ljutŭ sânt vechi împrumuturi din limbile celtice; cf. v.ir. slog, sluag „mulţime, armată”, ir. braich „malţ”, cymr. llid „răutate” < celt. *lūtu. Menţionăm că forma slauga „ajutor, slugă” se întâlneşte în lituaniană. De remarcat faptul că în limbile română, slave şi baltice, sensul este identic, pe când în celtice sensurile sânt destul de diferite. Totuşi, unii slavişti consideră că sl. braga provine din turcă, deşi nu poate fi de origine turcă, din moment ce este un cuvânt de origine indo-europeană din PIE *bhreu– „a fierbe, a fermenta” (vezi slugă, bragă, iute).

Bernstein afirmă, de asemenea, că unele dintre aceste cuvinte etimologizează bine în celtice, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre română, cel puţin în cazul lui slugă şi iute, mai puţin în cazul lui bragă, care este un împrumut din limbile celtice. Astfel, în română, slugă are 6 derivaţi pe lângă cuvântul de bază, iar iute este un cuvânt cu sensuri multiple în limba română şi cu câţiva derivaţi din cuvântul de bază. Am ales aceste trei elemente lexicale întrucât ele există şi în limba română modernă şi sânt trecute în rândul împrumuturilor slave, deşi, în aceste trei cazuri, mai curând este vorba de împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre aşa-zisele împrumuturi gotice în slavă: v.sl. smoky „smochină” < got. smakka, vino < wein, iar din germanicele de apus popŭ „preot”, pila „ferăstrău”, vitez’iu „viteaz” (vezi vin, popă, pilă, viteaz, smochină). Dintre acestea doar smochină este  un împrumut vechi germanic în limba română şi limbile slave, restul sânt împrumturi din limba română în limbile slave.

În ceea ce priveşte împrumuturile slave din latină: oltarŭ, konopl’a < lat. *canapis, koleda, poganŭ (vezi altar, cânepă, colindă, păgân) putem admite acest lucru dacă vom considera că, la venirea slavilor în sudul Dunării, aici se vorbeau în paralel atât stră-româna cât şi latina, dar lipsa de logică a unei astfel de aserţiuni nu mai trebuie comentată.

O altă serie de cuvinte pe care slaviştii le consideră împrumuturi din iraniană: bogŭ, rajŭ, toporŭ, mogyla, sьto, vatra „foc”, kurŭ „cocoş” etc. se găsesc şi în română, dar slavistul rus nu menţionează niciodată apropierile cu româna, fie ele şi ca împrumuturi iraniene în română (şi albaneză), deşi, multe din aceastea sânt, cu siguranţă, împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă (vezi. rai, topor, măgură, sută, vatră).

Bernstein asociază sl. vatra doar cu av. athaurvan „foc sacru” şi cu skt. atharvan „preot al focului”, fără să amintească că o formă identică se găseşte în română şi albaneză; cf. alb. vatrë. În ce priveşte pe sьto, Vasmer şi alţi slavişti îl consideră de origine celtică, mai precis din vechea irlandeză, deşi slavii nu au venit niciodată în contact cu irlandezii în vechime şi nici mai târziu. În plus, forma irlandeză céad „sută”, iar în vechea irlandeză era ced nu avea cum să dea sьto în limbile slave. În limbile celtice numeralul „sută” are trăsături centum; cf. cymr. cant, bret. cant. Prin urmare, întreaga ipoteză este o absurditate, iar efortul slaviştilor de a escamota influenţa limbii traco-dace (române) asupra limbilor slave este demn de o cauză mai bună.

Este bine cunoscut faptul că PIE *ŭ (u scurt) a devenit în slavă ъ sau ь care, fiind sunete foarte scurte, au dispărut în cele mai multe cazuri. Prin urmare, slava comună a împrumutat o formă *sŭta, într-o vreme când mai păstra pe ŭ scurt indo-european. Indiferent dacă slava comună a împrumutat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v.sl. sьto. Acesta din urmă provine dintr-un *suta care, după toate aparenţele, pare a fi un împrumut din geto-dacă, deşi rom. sută pare să aibă o evoluţie satem. Astfel este de presupus că traco-daca l-a împrumutat dintr-o limbă satem. Foarte probabil, dintr-o limbă iraniană.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii