Noutăți

Meşterii nemuririi – rudarii din Băbeni şi olăreasa din Bogdăneşti

Ca prin miracol, în iureşul nebun al zilelor noastre, ţinuturile vâlcene adăpostesc tradiţii străvechi, practicate ca în urmă cu sute de ani şi care se bucură de un suces nebun. Se schimbă lumea?

RUDARII DIN BĂBENI. De-a lungul satului Băbeni, o aşezare veche, aflată nu departe de Râmnicu Vâlcea, vezi de-o parte şi de cealaltă a drumului principal, uriaşi ador­miţi la porţile oamenilor. Trunchiuri lungi de câţiva metri, gri-cenuşii, de grosimi ce nu le-ar putea cuprinde câţiva oameni cu braţele. Tot satul este presărat cu astfel de uriaşi şi numai când te apropii de case înţelegi despre ce este vorba: sunt trunchiuri enorme de plopi, sălcii sau tei, în jurul cărora se aude un bocănit neîntrerupt.

Aşezaţi pe scăunele scunde, îngropaţi până la genunchi în aşchiile albe de lemn, sunt meşterii rudari, maeştri neîntrecuţi ai prelucrării lemnului. Deşi par ţigani, nu vorbesc ţigăneşte, sunt blonzi şi au ochii albaştri. Principala lor sărbătoare este Gurbanul, iar rugăciunile lor sunt adresate ielelor sau frumoaselor, pe care le numesc Sfinte.

Ca să înţeleg taina acestor meşteri rudari celebri, ai judeţului Vâl­cea, am luat-o din poartă în poartă prin satul Băbeni. Aşa am ajuns la casa soţilor Le­pădatu, “cei mai um­blaţi şi mai cunoscători într-ale rudarilor”. În atelierul improvizat, aflat în capătul curţii, i-am găsit pe toţi mem­brii familiei aşezaţi pe scăunele, acoperiţi de “zburăturile” lemnului alb pe care îl lucrau. Am intrat, dar cu toate că mi-au răspuns la salut, nimeni nu a oprit lucrul. Ba unii dintre ei nici nu şi-au ridicat ochii de la lingurile sau albiile pe care le meştereau. Era ora prân­zului, dar aveam să aflu că aşa lucrează, de la cinci dimineaţa, fără oprire.

Doar Viţa Lepădatu, stăpâna fa­miliei, m-a privit mai lung peste ramele oche­larilor, fără să lase din mâini scăunelul la care lucra, şi m-a întrebat cu ce treburi am venit pe la ei. Mi-a ascultat întrebările şi a început să îmi poves­tească: “Noi tot ce ştim am învăţat de la strămoşii noştri, care erau scormo­nitori de păduri. Ei trăiau aproape de apă şi de pădure şi numai neamul nostru s-a tras mai la drum, că bunicii s-au născut în bordeiele de la rudăria Vultureni, unde trăiau odată. Ei cu lemnul ăsta au trăit şi din lemnul ăsta şi-au făcut viaţa, pentru că e lemn sfinţit. Maica Domnului a vrut să treacă apa Iordanului, să ajungă să îşi poată plânge Fiul pus pe cruce. Stătea desculţă pe malul apei mari şi plângea, că nu ştia cum să o treacă. Şi-atunci, o salcie de lângă ea s-a aplecat, încet, până pe malul celălalt, s-a făcut punte peste apă şi Maica Domnului a putut să păşească pe ea şi să treacă pe limanul celălalt. Fecioara Maria a bine­cuvântat atunci salcia: «Binecuvântat să fii, po­mule, şi binecuvântat să fie lemnul tău, în vecii ve­cilor!». De-aici îi vine pute­rea acestui lemn şi noi trăim cu el şi pe lângă el, luând şi noi cât se poate din binecuvântarea lui. Îi mare lucru să ţii lemnul ăsta în mâini şi să lucrezi cu el! Simţi că îţi face bine numai să îl atingi. Din neam în neam noi am ştiut şi am simţit asta şi de-aia nu am vrut să ne lăsăm de meşteşugul nos­tru”.

Bucata de lemn trebuie atinsă de nouă ori

Iordan Lepădatu este soţul Viţei, are mai bine de şaptezeci de ani, dar munceşte mai mult decât oricare din­tre tinerii familiei. O ascultă pe Viţa şi dă aprobator din cap, în timp ce meştereşte un găvan, un castron mare, făcut dintr-o sin­gură buca­tă de lemn, în care altă­dată fe­meile frămân­tau pâi­­nea.

Deşi mun­ca pe care o face e grea, pare o joacă. Lo­vi­turile de bardă sunt precise, orice gro­sime nepotrivită a obiec­tului e pipăită exact şi modelată cu măies­trie, de-ai zice că e lut. “Uitaţi-vă la lin­gura aia”, îmi zice el într-un târziu. “Pare doar o lingură de lemn, dar de nouă ori trebuie să iei la mână bucata de lemn ca să îţi iasă bine. Găvanul ăsta la care lucrez are şapte etape până îl pui prima oară la us­cat. Şi după ce se usu­că, îl mai iau de două ori la cuţit, înainte să fie bun de vânzare. Şi asta, când e lemnul adus, când e aici, în faţa porţii”.

Odată cu venirea modernităţii, lucrurile nu mai sunt aşa de simple cum erau pe vremea bunicilor. Înainte, rudarii îşi alegeau din apropiere câte o salcie sau un plop bun. Acum lucrurile sunt mai complicate, pentru că e nevoie de multe aprobări pentru a tăia un astfel de copac, însă ritualul stră­vechi a rămas neschimbat. Toamna, rudarii pleacă să îşi caute salcia potrivită.

Merg de-a lungul Oltu­lui, apoi de-a lungul Dunării şi unii ajung până în Deltă. Îşi caută salcia, aşa cum ţi-ai căuta iubita, şi unii chiar cred că acel copac ce îţi este predestinat te aşteaptă să ajungi la el. Când îl găsesc, rudarii îl îmbrăţişează, apoi cad în genunchi înaintea lui şi spun rugăciuni de mulţumire. Şi când obţin toate aprobările de la toate instituţiile, nu îl lasă pe pădurar să taie până nu se mai pun încă o dată în genunchi să îi ceară iertare salciei şi să îi spună pentru ce trebuinţă o iau de acolo şi o aduc în faţa casei.

Oamenii de prin alte părţi se uită la ei miraţi, văzându-i cum se închină şi cum vorbesc cu copa­cii, şi poate tot acest ritual nu s-ar fi păstrat dacă n-ar fi crescut, de copii, în credinţa lui. Pentru că ei altceva în afară de meşteşugul lor nu ştiu – nu ţin grădini, nu cresc animale, nu muncesc pământul – lemnul e toată viaţa lor. (Cătălin Manole)

Citește mai mult: Formula AS


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii