Noutăți

Marea Unire a Românilor din 1918, destrămarea Imperiului austro-ungar și triumful principiului naționalităților

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, principiul naţionalităţilor a cunoscut o afirmare tot mai puternică în Europa de Sud-Est. Declanşarea Primului Război Mondial şi recunoaşterea de către Antanta, din dorinţa de a câştiga aliaţi în lupta împotriva Puterilor Centrale, a dreptului de unificare, în baza principiului naţionalităţilor, a unor teritorii ocupate de Austro-Ungaria, a reprezentat un prim pas pe calea dezmembrării acestui imperiu multinaţional.

În 1918, realităţile etnice din Europa Centrală şi de Sud-Est au făcut imposibilă menţinerea Imperiului austro-ungar ca entitate politică pe harta Europei deşi, la începutul războiului, Aliaţii nu au pus în discuţie problema dezmembrării acestui imperiu. Revoluţia din Rusia din 1917 care a proclamat dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, pe baza principiului naţionalităţilor, a dat un nou imbold redesenării graniţelor Europei. Ulterior, declaraţia din 8 ianuarie 1918 a preşedintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, care şi-a asumat rolul restabilirii păcii în Europa pe baze democratice, a constituit un moment esenţial în coagularea principiului naţionalităţilor.

În aceiași perioadă, la 5 ianuarie 1918, David Lloyd George avea să precizeze, în mod oficial, obiectivele de război ale guvernului Marii Britanii. Încă de la începutul discursului, susținut la Conferinţa Trade Unions, prim ministrul britanic a subliniat necesitatea restaurării Belgiei, alipirii Alsaciei-Lorena la Franţa, precum şi a democratizării Germaniei. David Lloyd George preciza, în ceea ce priveşte Imperiul austro-ungar, că distrugerea sa nu reprezintă un obiectiv al cabinetului britanic. Cu toate acestea, prim ministrul atrăgea atenţia că dacă o „autoguvernare veritabilă, pe baza principiilor cu adevărat democratice, nu este acordată acelor naţionalităţi Austro-Ungare care şi-au dorit-o îndelung, este imposibil să sperăm o îndepărtare a acelor cauze de nelinişte în acea parte a Europei care atât de mult timp a ameninţat pacea generală[1]”. Chiar dacă nu era afirmată explicit destrămarea Imperiului austro-ungar, termenul „autoguvernare” implica în mod evident un proces de dezintegrare întrucât monarhia dualistă nu putea supravieţui – documentele britanice privind realităţile politice şi sociale din Austro-Ungaria demonstrau fără putinţă de tăgadă acest lucru – unei reforme radicale, pe baza principiilor autodeterminării naţionalităţilor. Ideea destrămării Austro-Ungariei este mai clară atunci când prim ministrul se referă la „aspiraţiile legitime ale Italienilor pentru unire cu aceia din propria lor rasă şi limbă”, precum şi la faptul că „trebuie făcută dreptate locuitorilor de sânge şi limbă românească în aspiraţiile lor legitime[2]”.

Afirmaţiile liderului croat Frano Supilo sunt relevante pentru intenţiile naţionalităţilor din Austro-Ungaria care au conştientizat existenţa unui cadru favorabil rezolvării definitive a problemei autodeterminării. Fondator al Comitetului iugoslav, Supilo a susţinut necesitatea unei apropieri între Italia şi liderii slavilor de sud carea aveau un „interes comun în slăbirea şi dezmembrarea Austro-Ungariei […] ca bază a ambiţiilor estice ale Germaniei[3]”. În opinia sa, neînţelegerile teritoriale dintre cele două părţi trebuiau să facă obiectul unei arbitrări din partea Marii Britanii. În aceiaşi perioadă, Nicola Pasič aprecia că: „A venit momentul pentru a provoca trecerea Slavilor de Sud din Monarhie la o opoziţie declarată şi energică împotriva regimului actual. Acest lucru va da Austriei lovitura sa de graţie[4]”.

În acest context, în zilele de 8, 9 şi 10 aprilie 1918 avea să se desfăşoare un Congres „pentru eliberarea naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria”, organizat de un Comitet format la Roma[5]. La Congres au participat reprezentanţi ai italienilor, ceho-slovacilor, românilor, polonezilor, slavilor de sud, sârbilor. Alături de aceştia au fost prezenţi şi personalităţi străine care susţineau cauza naţionalităţilor, precum Franklin Bouillon, A. Thomas, De Quirielle (Franţa), Wickham Steed, Robert William Seton-Watson (Marea Britanie) şi Nelson Gay (Statele Unite). Lucrările Congresului au consemnat protestul delegaţilor români cu privire la pacea de la Bucureşti impusă României de Puterile Centrale. Reprezentanţii naţionalităţilor din Austro-Ungaria au susţinut „nevoia popoarelor de a constitui ele însele unităţi naţionale şi statale libere cu scopul de a obţine controlul paşnic asupra propriilor lor destine[6]”.

Rezoluţiile adoptate de reprezentanţii popoarelor aflate în întregime sau parţial sub dominaţia Imperiului austro-ungar stabileau dreptul acestora de „1. […] a stabili propria lor naţionalitate şi unitatea statală, să desăvârşească această unitate şi să atingă deplina independenţă economică şi politică; 2. Fiecare dintre aceste popoare recunoaşte în Monarhia Austro-Ungară instrumentul dominaţiei germanice şi obstacolul fundamental în realizarea aspiraţiilor şi drepturilor sale; 3. În consecinţă, adunarea recunoaşte necesitatea unei lupte comune împotriva opresorilor comuni cu scopul ca fiecare popor să poate obţine completa eliberare şi unitate naţională ca stat liber[7]”.

Tentativele timide ale guvernului de la Viena de a iniţia federalizarea Imperiului austro-ungar erau sortite eşecului, stârnind şi opoziţia germanilor şi a maghiarilor. De altfel, Departamentul de Informaţii Politice al Foreign Office remarca, într-un document din 18 septembrie 1918, că: „Nici o reformă în cadrul graniţelor Austriei nu este posibilă. Nici chiar cel mai avansat nivel de autonomie nu i-ar satisface pe Cehi sau Jugo-Slavi care aspiră la unitate naţională, şi unitate naţională implică distrugerea statului ungar. […] Maghiarii […] nu ar fi niciodată de acord cu federalizarea Austriei care ar crea la graniţele sale state autoguvernate, centre ale iredentismului pentru naţiunile ne-maghiare din Ungaria[8]”.

Cu toate acestea, în disperare de cauză, împăratul Carol a decis să pregătească un plan de federalizare a Imperiului în speranţa asigurării supravieţuirii acestuia. Germanii din Austria au acceptat această idee cu condiţia prezervării independenţei depline ca entitate politică indiferent de provinciile în care locuiesc. La rândul lor, maghiarii se opuneau ideii de federalizare. Din informaţiile primite de Foreign Office reieşea faptul că aceştia erau dispuşi să accepte „o Federaţie, dar nu un Stat Federal”, numai cu condiţia unei uniuni personale cu Austria şi primirea Bosniei şi Herţegovinei drept compensaţie[9]. Împăratul a propus liderilor partidelor reprezentate în Reichsrath două alternative: 1. alegerea de către naţionalităţile din Imperiu a unui Consiliu Naţional care să pregătească un plan de federalizare bazat pe principiul autodeterminării; 2. desemnarea de către Reichsrath a unui guvern care să redacteze o constituţie federală. Ambele propuneri au fost respinse de liderii slavilor. Polonezii au solicitat unificarea tuturor teritoriilor poloneze, în timp ce cehii şi slavii de sud au cerut ca refacerea Imperiului austriac să fie discutată la Conferinţa de Pace. Maghiarii au declarat că îşi vor declara independenţa în cazul federalizării Austriei[10].

La 16 octombrie 1918, Carol I a prezentat un manifest imperial, anunţând că Austria va deveni un stat federal format din mai multe state naţionale. Acest lucru nu a împiedicat, însă, ca la 18 octombrie 1918, guvernul provizoriu ceho-slovac de la Paris să emită o declaraţie de independenţă, semnată de Thomas Masaryk, Milan Stefanik şi Eduard Benes. În textul declaraţiei de independenţă se arăta că: „[…] federalizarea şi, încă mai mult, autonomia, nu înseamnă nimic sub o dinastie de Habsburg, […] naţiunea noastră nu se poate dezvolta liberă într-o Confederaţie Habsburgică, care nu este decât o nouă formă de opresiune deznaţionalizatoare […][11]”. Noul stat urma să devină o republică organizată pe baza „idealurilor democraţiei moderne”, garantând respectarea drepturilor minorităţilor naţionale[12]. Procesul de dezintegrare a Austro-Ungariei era astfel deschis.

La 19 octombrie 1918, Ante Trumbić a declarat, în numele Comitetului Jugoslav de la Londra, că acesta respinge manifestul împăratului Carol din zilele precedente. În calitate de reprezentant al sârbilor, croaţilor şi slovenilor, Comitetul anunţa hotărârea de „a rupe orice legătură cu Habsburgii şi Monarhia acestora[13]”. De altfel, Ante Trumbić îşi exprimase faţă de Arthur Balfour dorinţa ca slavii de sud din monarhia austro-ungară să fie încorporaţi cu drepturi egale, la Serbia[14]. La rândul său, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania a emis, la 18 octombrie 1918, la Budapesta, o declaraţie în care arăta că: „Sprijinindu-se pe dreptul firesc al fiecărei naţiuni de a-şi putea determina liber destinul […], naţiunea română din Ungaria şi Transilvania cere ca să i se ofere posibilitatea de a-şi putea determina în mod liber şi de sine stătător fără a fi expusă imixtiunii străine forma sa statală instituţională şi forma coordonării în comunitatea popoarelor libere […] După suferinţe şi lupte de-a lungul secolelor, naţiunea română din Austro-Ungaria aşteaptă (pretinde) realizarea dreptului său inalienabil şi imprescriptibil la o viaţă naţională independentă[15]”.

Victoriile Puterilor Aliate şi Asociate din vara şi toamna anului 1918 aveau să provoace colapsul Puterilor Centrale. La 29 septembrie 1918, Bulgaria a semnat armistiţiul, fiind urmată, o lună mai târziu, de Imperiul otoman. Ofensiva italiană a determinat guvernul de la Viena să ceară încheierea armistiţiului care avea să fie încheiat la 3 noiembrie 1918 la Villa Giusti, lângă Padova. Austria şi Ungaria au semnat separat armistiţiul ceea ce consemna sfârşitul Imperiului austro-ungar. Capitularea Germaniei avea să urmeze la 11 noiembrie 1918. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia hotăra Unirea Transilvaniei cu România. Procesul desăvârşirii unităţii naţionale a statului român era astfel încheiat după ce, la 27 martie/9 aprilie 1918, Basarabia, iar la 15/28 noiembrie, Bucovina, proclamaseră, de asemenea, Unirea cu patria-mamă.

Martor al evenimentelor care au condus la desvârșirea unității naționale, Dominic Stanca scria plin de emoție următoarele rânduri: „Totul s-a sfârșit! Legăturile s-au rupt. Sclavii s-au cutremurat. Forțe necunoscute se ridică din anonimat.  Punctele lui Wilson zboară în aer și în inimi: independență, libertate. Monarhia nu mai este! Cercul de oțel, care a ținut atât de strâns secole de-a rândul, naționalitățile, s-a rupt și sfărâmat ca un vis netrebnic[16]”. 

Dr. Valentin-Ioan Fușcan

Note

[1] Britain’s War Aims Newly Defined. Adress by David Lloyd George [By Special Cable to The New York Times], în “Current History” (New York), 7:2:2 (1918: Feb), p. 269; British War Aims. Statement by the Right Honourable David Lloyd George, January Fifth, Nineteen Hundred and Eighteen, New York, George H. Doran Company, 1918, p. 2.

[2] Ibidem.

[3] CAB 24/25, Records of the Cabinet Office, War Cabinet and Cabinet: Memoranda, Papers nos. 1901-2000, GT 1998, Intelligence Bureau, Department of Information, Weekly Report on Italy. X, 6 September 1917, p. 5.

[4] Ibidem, p. 3.

[5] Georges Moroianu, Les luttes des Roumains Transylvains pour la liberté et l’opinion européenne. Épisodes et souvenirs, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1933, p. 203 și urm. Sosit la Londra în mai 1918 unde a început să lucreze în cadrul Direcției Propagandei sub conducerea Lordului Northchiff, George Moroianu este autorul unui amplu memoriu prezentat lui Alexander Allen Leeper, secretarul prim ministrului britanic, David Lloyd George, la 24 septembrie 1918, privind efortul de război al României, precum și poziția românilor transilvăneni față de problema naționalităților [vezi Ibidem, pp. 242-259]

[6] CAB 24/49, Records of the Cabinet Office, War Cabinet and Cabinet: Memoranda, Papers nos. 4301-4400, GT 4376, Political Intelligence Department, Foreign Office, Italy, 25 April 1918, p. 4.

[7] Ibidem, p. 5.

[8] CAB 24/64, Records of the Cabinet Office, War Cabinet and Cabinet: Memoranda, Papers nos. 5701-5800, GT 5794, Political Intelligence Department, Foreign Office, Constitutional Reform in Austria, 18 September 1918, p. 3.

[9] CAB 24/149, Records of the Cabinet Office, War Cabinet and Cabinet: Memoranda, Foreign and General Reports 76-94, Western and General Report No. 89. Part II – Foreign and General, 9 October 1918, p. 6.

[10] Ibidem, Western and General Report No. 90. Part II – Foreign and General, 16 October 1918, p. 7.

[11] Ibidem, Western and General Report No. 91. Part II – Foreign and General, 23 October 1918, p. 4.

[12] Ibidem, p. 5.

[13] Ibidem, p. 8.

[14] Ibidem.

[15] Horia Salcă, Florin Salvan, Dr. Alexandru Vaida Voevod, corespondenţă 1918-1919, Braşov, Editura Transilvania Expres, 2001, pp. 140-141.

[16] Dr. Dominic Stanca, Între două fronturi…1914-1918, Cluj, Editura Patria, 1935.


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii