Cunoaste lumea

Noutăți

Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci

  •  
  •  
  •  

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Alexandru Busuioceanu a fost poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exil la Madrid. După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire. Imediat după război a început să scrie la „Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță.

În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista „Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică. După un doctorat susținut la Viena s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numita colecție. Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942, ca atașat cultural, la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară.

În Spania, Alexandru Busuioceanu a obținut introducerea studiului Limbii Române, ca materie obligatorie, în șapte facultăți. A înființat o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea din Madrid, pe care o va păstra până la moarte, și a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid…

Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – „Poemas patticos”, 1946, a avut parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului.

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista „Destin”, fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris: „Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmplă adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa”.

Capitolele pe care Busuioceanu le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub titlul „Zamolxis”, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi. De ce descoperirile lui Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale? Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, el a arătat cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia tocmai în Spania

Pornit pe urmele spaniolului Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci „avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian”. Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, „după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al. Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97). Zeul acestui popor era numit Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu.

Acesta i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor, în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În „Cezarii împăratului Iulian”, două secole după cucerire, Traian se laudă lui Jupiter: „I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis, cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar lăcașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”. Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Dacii și carpii, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324, „daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag. 207). Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis, asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic. În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau „la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Zamolxis, pag. 184).

Alonso de Cartajena: regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor. Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă. Când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate.

Acestea erau jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor: „Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoșilor. Legendele respective își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este „retrogradat” la rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum a fost consemnată de antici.

Burebista, în versurile spaniolului Lucan  

Scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă și el pe Deceneu în got

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Preluând însă greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor.

Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli. „Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu. (Cristi Manoilescu)

Sursă: romaniabreakingnews.ro, Titlul original: „Mitul dacic în istoria și legendele spaniole” (fragmente)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii