Decorurile din ipsos, din antichitate până în prezent

Cele mai vechi materiale pe bază de var au fost folosite în jurul anului 7500 î.e.n., de locuitorii din ‘Ain Ghazal, Iordania. Utilizau var amestecat cu calcar neîncălzit pentru acoperirea pereților, podelelor, şi pentru a realiza statuete. De multe ori, pereţii şi pardoselile erau decorate cu desene și modele vopsite în roşu. În India și China antică, se realizau tencuieli din lut și gips pentru a produce o suprafaţă netedă, în timp ce în mormintele egiptene timpurii, pereţii au fost acoperiţi cu var și ipsos, iar suprafeţele finisate erau de multe ori vopsite, sau decorate.

figurina ‘Ain Ghazal

Modelajul în construcţii (stucco) a fost răspândit în perioada Imperiului Roman. Aceştia foloseau amestecuri de var și nisip pentru a construi straturi pe care urmau să fie făcute modelaje fine, obţinute dintr-un amestec de gips, var, nisip și praf de marmură. După căderea Imperiului Roman, acest amestec nu a mai fost folosit în construcţii. S-a reluat în Renaștere. Tehnica a continuat să fie folosită însă în sculptură.

modelaj din orașul antic grecesc Ai Khanoum, azi  în Afganistan, sec. 2-3 î.e.n.

Decorarea construcţiilor cu ipsos a fost utilizată pe scară largă în Europa, în Evul Mediu, când, la mijlocul secolului al 13-lea, ipsosul a fost folosit pentru tencuială internă și externă. S-au folosit aditivi precum malțul, urina, berea, laptele și ouăle.

În secolul al 14-lea, un material numit „pargeting” a fost folosit în Sud Estul Angliei pentru a decora exteriorul clădirilor realizate pe baza unui schelete din lemn. În aceeași perioadă, teracota a fost reintrodusă în Europa și a fost utilizată pe scară largă pentru producerea de ornamente.

faţadă obţinută cu tehnica pargheting, pe clădirea County Museum din Clare, Suffolk

La mijlocul secolului al 15-lea, lucrători calificați din Veneţia, au realizat un nou tip de material pentru obţinerea decoraţiunilor exterioare, material numit „marmorino” care se aplica direct pe zidărie.

În secolul al 16-lea, un nou tip de material numit „scagliola” este inventat de lucrătorii din Bavaria, lucrători specializaţi în decoraţiuni exterioare. Era compus din gips, clei animal și pigmenți, şi se utiliza pentru a imita marmura colorată și ornamentele dure de piatră. Nisipul, praful de marmură sau varul, au fost uneori adăugate în această compoziţie. În același secol, tehnica „sgraffito” a fost introdusa în Germania de către artiştii italieni. Această tehnică a fost practicată în antichitate și a fost descrisă de Vasari ca fiind o metodă rapidă și durabilă pentru decorarea fațadelor clădirilor.

tehnica scagliola foloistă în Fort Wayne, Indiana USA

În secolul 17 sunt introduse diferite tipuri de tencuieli, care imitau marmura: un strat subțire de var, sau ipsos era aplicat pe un suport marcat deja de var, cu pigmenţi împrăștiaţi pe suprafața tencuielii umede.

Secolul al 18-lea a dat naștere la tencuieli exterioare inovatoare. În Marea Britanie s-a introdus o „pastă de piatra” brevetata în 1765 de David Wark. Această pastă era un amestec bazat pe var la care se adăuga ulei de gudron, terebentină și semințe de in, pe lângă multe alte ingrediente. O altă compoziție a fost brevetată în 1773 de către John Liardet, iar un produs similar a fost brevetat şi în 1777 de către John Johnson.

Au urmat şi alte combinaţii realizate de constructorii din alte ţări. Materialele obţinute au început să fie folosite nu numai la modelajul din construcţii, ci şi la modelajul în artă şi în medicină. În prezent, teste de laborator duc mai departe cercetările în materie, pentru a se ajunge la o combinaţie cât mai ieftină, eficientă şi uşoară ca greutate, în special pentru uzul medical.

traducere şi adaptare Mădălina Corina Diaconu

sursa: enczclopedia britannica,  cambridge university press

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină