Noutăți

Gral. Dr. Mircea Chelaru – Naţionalismul și Noua Europă

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Naţionalismul este o stare de manifestare instantanee, latentă sau activă, moderată sau violentă ca toate stările sufleteşti ale unei fiinţe umane. Doar că fiinţa umană de data aceasta este una multiplă, complexă, continuuă, conştientă, identitară şi neconvertibilă, numită Naţiune. O Fiinţă colectivă racordată organic la un mental istoric, cultural şi spiritual, continuu!

Naţionalismul a revenit un subiect al actualităţii dar conectat la sursa istoriei care, după cum am putut vedea, nu este numai etnicismul cu clişeele sale separatiste, xenofobe sau rasial-segregaţioniste. El se redefineşte în fiecare epocă şi cu fiecare eveniment mai important […].

Imperiile, confederaţiile, globalismul, capitalizarea uniformă, echitatea absolută sunt de factură imaginară, hedonistă, artificial croite, dacă nu împotriva, cu siguranţă prin ignorarea legilor naturale.

Cu cât presiunea europenizării, americanizării sau globalizării este mai mare, pe atât de mult asistăm la accentuarea diferenţierilor interioare sistemului prin rezistenţă identitară […].

Occidentul European rămâne în dublă ipostază permiţând pe de o parte, tot mai evident întoarcerea la rădăcini şi acceptând provocarea originarului, dar, pe de altă parte,  asumându-şi competiţia cu expansiunea erei globale pentru care nu este pe deplin pregătită.

Obosită de propriile-i contradicţii, Europa celor mai diverse stadii de existenţă nu poate prezenta o civilizaţie omogenă, dar a lăsat impresia „americanizării” modelului de administraţie, acordându-se cu principiile transatlantice, îndeobşte cu cele hiperliberale, fără însă a evita unele revolte deschise […].

În această lume de început de sec. XXI, intrăm, pe deoparte, chemaţi pentru a completa diversitatea şi a salva conţinutul natural al civilizaţiei europene, iar pe de altă parte, înghiţiţi în malaxorul regulilor unice, convenite, imaginate şi inventate de „dumnezei ai puterii”, maeştri ai manipulării speranţelor şi creatori ai himerelor.

O asemenea himeră ar putea fi şi noul „particularism universalist”, paradigmă ce ar putea deschide calea către configurarea statelor non-naţionale, în interiorul cărora „naţionalismul”, în fapt cel european, să devină noul model universal.

Un stat non-naţional cu geometrie variabilă, adaptabil numărului de „enoriaşi” plătitori de taxe şi impozite, autohtoni sau proveniţi din emigrări masive provocate. Hiperstatul non-naţional este ţinta ultimă a guvernării absolute, fără alternativă […].

În acest spaţiu, naţiunile moştenite din secolul XX formează un mozaic care nu este de tip consolidat, sunt lucrative sub o aparentă armonie, dar nu acceptă omogenizarea culturală. UE-ficarea, NATO-izarea, SHENGEN-izarea sunt creaţii ale unei societăţi superpuse în incercarea de a-şi garanta ereditar privilegiile dominatoare. Numai că Europa Vie, Europa Trestiilor Gânditoare și Minților Carteziene a simţit cataclismul existenţial ce i se pregăteşte. […].

Această nouă ordine impune o nouă construcţie, după cum am mai spus cu o geometrie variabilă, iar arhitecţii proiectanţi, de la Schumman încoace, ca să ne referim doar la Europa post-război rece, sunt puşi în situaţia unei opţiunii rapide şi definitive. Să vedem la ce s-au gândit…

O primă soluţie, cea a  Federaţiei Europene,  nu poate fi atacată decât dacă o privim ca pe un proiect politic consensual. O minimă evaluare a evoluţiei din ultimii 10 ani denotă că Europa nu-şi mai poate permite nici un fel de tergiversare în construcţia instituţională […]

Pentru a fi competitiv şi credibil, Proiectul Federaţiei Europene ar trebui să cuprindă, după unii analişti, întreaga comunitate a Statelor Europene din spaţiul cuprins între Oceanul Atlantic, inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda şi frontiera vestică a Federaţiei Ruse […].

Guvernarea „supra-guvernamentală”, ca să forţăm prin metaforă stilistică o intenţie utopică, mizează pe rezonanţa tuturor actorilor statali în aceeaşi frecvenţă de opţiune strategică a scopurilor politice, ceea ce nici într-o famile de trei persoane autonome nu este posibil. Astfel, „Visul European” devine o parodie glumeaţă de tip „music-hall”de pe Broadway.

O a doua opţiune ar fi cea exprimată de Helen Wallance în conceptul Transguvernamentalismului pentru a extrage diferenţele majore din actualul model de lucru interguverne. Astfel, în poziţia preeminenţei decidenţilor naţionali, unificarea tratatelor europene din 1997, şi cele ulterioare, precum şi intensificarea cooperării pe o reţea de interese negociate, ar menţine coerenţa procesului decizional într-un cadru european.

Un fel de democraţie guvernamentală participativă între lumi paralele. Liberalismul exagerat al convingerilor sale, dobândite la Clubul Universitar, face din strălucita profesoară de Oxford, Helen Sarah Wallace, Lady of Saltaire, o visătoare edenică.

Cea de a treia opţiune, a superstatului european, chiar dacă are o vechime de aproape 60 de ani, s-a revigorat după ce ministrul de externe german Joschka Fischer şi preşedintele francez Jacques  Chirac, fiecare în felul său, sugerau la acea vreme, o conducere europeană, fie printr-un guvern european, fie printr-un Parlament cu puteri decizionale majore. Ceea ce pare să se configureze tot mai pregnant, în zilele prezente prin vocea lui Jean-Claude Junker, cu implicarea brutală a Comisiei Europene în afacerile interne a statelor membre.

Ideea este regăsită în frenezia cu are , mai nou, președintele Franței Emmanuel Macron și tripla cancelară a Germaniei Angela Merkel sugerează deja o ierarhizare ponderată valoric a statelor membre în arhitectura unei Europe cu mai multe etaje, dar cu siguranță și suficiente niveluri la subsol […]. Pentru mine este evident că se propune formula imperiului, susţinută de falanga germană (Merkel, Junker, Tusk, Timmermans) sau a dualismului, susținut de falanga franceză (Macron, Mogherini, Barnier). Bine, bine, vor zice unii, dar noi, provincia? Noi periferia, când primim instrucţiunile de folosire a Europei? Primim şi certificatul de garanţie pentru „second-hand”?

Indiferent de forma pe care o va lua, societatea europeană va trebui să-şi asume o anume identitate care nu poate să provină din suma identităţilor etnice din care se compune. Ideea că, într-o Europă a viitorului, vom putea vorbi doar despre minorităţi, în sensul că faţă de cele aproximativ 450.000 milioane de locuitori (fără imigranţii merkelieni sau macronieni) pe care ar putea să le cuprindă, fiecare actuală naţiune devine o minoritate, este dacă nu ridicolă, cel puţin hazardată […].

Indiferent că ne referim la Noua sau Vechea Europă, în interiorul societăţilor vestice şi central-europene, cu predilecţie provenite din dinastia fostelor imperii, naţionalismul practicat are cel puţin două caracteristici fundamentale: etnocentrismul şi etnocraţia.

Etnocentrismul reprezintă acea formă de atitudine publică axată pe propria etnie (la unii, rasa pură, rasa superioară, rasa nobilă, etc.) a cărei valori se constituie obligatoriu în standarde pentru lansarea judecăţilor şi opţiunilor în discursul politic, sociologic sau cultural […].

Există o explicaţie raţională asupra conservării conştiinţei identităţii etnice şi acest aspect trebuie acceptat ca un lucru relativ pozitiv. Dar a promova dezvoltarea aroganţei superiorităţii etnice, indiferent de postura în care se află, este similar cu o declaraţie de război în care prejudecăţile, ura şi dispreţul faţă de „cei care nu sunt ca noi”  susţin „ciclonul” escaladării naţionalismelor instinctuale şi iraţionale […].

Etnocraţia se defineşte ca fiind dominaţia unei etnii asupra alteia în cadrul unui stat naţional. Va trebui, aşadar, să ne întrebăm: cum va apărea diagrama relaţiilor de „dominaţie” în cazul în care luăm ca fezabilă doctrina minorităţilor continentale. În ce sens se va putea practica o anume etnocraţie europeană de către o autoinstalată conducere europeană, cu o anume preponderenţă etnică?

Tendinţa etnocratică se afirmă astăzi în toate statele Europei. Că poate fi clasificată tradiţională sau recrudescentă, contează mai puţin. Sunt cunoscute mişcările naţionaliste din Franţa, Germania, Spania şi mai nou Austria. Dar este de atenţionat a nu se confunda cu mişcările secesioniste sau etnic separatiste! […].

Care ar fi soluţia europeană a acestei dileme? Se încearcă preluarea şi validarea teoriei lui Jurgen Habermas pentru constituirea unui stat constituţional democratic şi chiar lansarea sintagmelor „patriotism constituţional” sau „cetăţenesc”, nelegat de criteriul etnic al descendenţei etnice.

Discursurile pe speţă ale actualului Preşedinte preiau uimitor de „copy-paste” acest concept. Şi mai surprinzător, unii lideri ai comunităţii maghiare, făcând notă disonantă cu formaţiunea lor politică, acceptă şi promovează asemenea idei pe o dezvoltare nu lipsită de partizanat, care presupune şi autoguvernarea etnică.

Numai că o asemenea soluţie pune în discuţie însăşi logica ideii de stat naţional, mai ales aceea a suveranităţii acestuia, lezându-se inevitabil politica unităţii teritoriale. O asemenea viziune-cerinţă înseamnă, oriunde în Europa, autoexcludere, exemplele Tirolului, Lombardiei, Cataluniei sau Ţării Bascilor fiind mai mult decât concludente.

Ideea regionalizărilor intrastatale nu este de origine europeană, în sensul dorit de unele minorităţi etnice. Exacerbarea ideologică naţionalistă primitivă are la bază nu doar o proastă înţelegere a sensurilor noilor concepte europene, ci mai degrabă o politică subterană distructivă a unor grupuri de interese, prea puţin îngrijorate de soarta propriilor etnii […]

Criteriul invocat pentru a justifica regionalizarea derivă din ideea că modelarea atitudinii de ataşament ar fi mai sigură în sistemul de referinţă pe regiuni economice decât pe cel al naţiunii. Este însă cunoscut că regiunile economice au cel mai scăzut coeficient de coeziune, solidaritatea, dacă se poate vorbi de aşa ceva, bazându-se pe regula interesului contractual şi nicidecum pe ataşamente afective. Patriotismul local reprezină în acest caz forţa de regionalizare.

Nu este de mirare că o asemenea teorie generează, mai ales în ţările cu un grad scăzut de conştiinţă civică, mişcări politice hibride, fără anvergură dar sâcîitoare. Partidul Moldovenilor condus cândva de Constantin Simirad la Iaşi sau mereu anunţatul Partid al Ardelenilor al lui Sabin Gherman din Cluj, fac dovada unor asemenea deviaţii.

Este rezultanta focalizării unor interese minore provenite din procesele de confiscare oligarhică a puterii locale. Este explicabil că, în asemena circumstanţe, nevoia de « eliberare » față de forța constrângătoare a centrului se manifestă prin acţiuni centrifuge separatiste sau de autonomie extinsă.

Cooperarea transfrontalieră este cea care încearcă să producă fuziunea energiilor de coexistenţă într-un spaţiu delimitat de o frontieră juridică. Este evident că Europa, fie ea Veche sau Nouă nu va putea fi întregită decât prin depăşirea frontierelor sale interioare […].

Zona cu regiunea de cooperare transfrontalieră, ca soluţie de creare a permeabilităţii şi difuziunii înţelegerii, poate deveni sursă de conflict virulent în cazul confiscării principiului de către anumite pan-idei cu vădită încărcătură iredentistă sau revanşardă – şi nu sunt puţine la nivelul Europei.

În cazul României, sensul occidental al autoadministrării, descentralizării şi regionalizării transfrontaliere este frecvent convertit pernicios la sensul etnologic, autonomist şi separatist, cu predilecţie pe spaţiul Transilvaniei. De la Cooperarea Transfrontalieră la ingerinţe directe prin Guvernarea Transfrontalieră drumul duce direct spre uzurparea statalităţilor, convenirea cosuveranităţilor şi rehegemonizarea spaţiilor şi populaţiilor devenite libere de Constituţiile de bază, prin referendumuri circumstanţiale de tip catalunez ! […].

Identitatea unei naţiuni se opune instinctiv sensului uniformizant al continentalizării, în toate cele trei componente ale sale: biologică, culturală şi civilizaţională, în mod programatic, sistematic şi metodic.

Structura naţionalismului autentic fondat pe principiul ontologic al legii supreme, îşi extrage existenţa din dreptul natural şi nu dintr-o ideologie academică. Toate ideile politice inventariate de noi reliefează existenţa Naţiunilor ca un dat al Creaţiei şi nu ca o invenţie a Omului.

Acest „jus naturale perene” este înscrisul identitar al naţiunilor şi nu poate fi desfigurat de nici o lege omenească. Opunerea la acest principiu este trufie de neiertat. Existenţa Naţiunilor îşi redobîndeşte astăzi mai mult ca oricînd importanţa prin recompunerea conţinutului său, prin convertirea în funcţionarea sa istorică a moralei şi justiţiei divine […].

Naţiunile sunt fiinţe colective şi ele nu pot fi depersonalizate. Fiecare naţiune europeană produce în forme şi proporţii diferite, valori, cultură, aport de civilizaţie. Dar o conştiinţă a valorii umanităţii poate chema la ordine gândirile primitive rămase agăţate în perversitatea instinctului de rasă […].

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii