Noutăți

Gral. Dr. MIRCEA CHELARU: Globalismul și rezistența împotriva „creatorilor” invizibili de destine europene

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Perspectiva confesională a fost şi din păcate încă mai este superficial studiată. Planul religios a încercat să se dezică de o anume ideologie şi să creeze o viziune transcendentă. De la intenţia utopică la realitatea pragmatică ne întâlnim, însă, mai totdeauna, cu devierile majore sau chiar cu eşecurile definitive.

Catolicismul, construit pe ideile izvorâte din universalitate, a reactivat ideologiile ofensive, proactive şi voluntariste. În esenţă, catolicismul în general şi biserica catolică în particular, susţin că naţiunea poate fi controlată mai ales în partea sa de constituire şi reaşezare – prin acţiunea unor centre de putere, atotcuprinzătoare, fără însă a neglija nucleele dure, conservatoare, conform cărora regulile trebuie să decurgă din anumite dogme, singurele de altfel valabile şi care trebuie prezervate cu orice sacrificii.

Catolicismul occidental suprapune ideea de naţiune cu cea a statului. Opţiunea este intrinsec tributară structurii etatiste a catolicismului, care preferă să controleze instrumentele şi nu organismul social, dizolvând comod naţiunea în stat.

Liberalii catolici,  regăsiți mai târziu în cultul protestantist și alte derivate reformate, sustrag catolicismului hegemonia asupra supunerii, propagând ideea liberei opţiuni morale.

În viziunea protestantă, naţiunea reprezintă proiecţia angajamentului voluntar al individului faţă de o formă abstractă şi detaşată de viaţa sa concretă, dar faţă de care trebuie  să aibă un înalt simţ al datoriei.

O primă concluzie rezultată din studiul pieţei proiectelor occidentale: naţiunea este la urma urmei o colectivitate de cetăţeni ai unui stat, indiferent de apartenenţa lor etnică sau culturală. În acest context, Statul reprezintă sistemul de referinţă fără de care nu se poate vorbi de naţiune. O condiţionare extrem de direcţionată, cu un sens total neîncăpător, dar drastic.

Acest punct de vedere este pe placul factorului politic, estompând semnificaţia structurii culturale. Încercarea de evitare cu orice preţ a ideologiei, devine nesigură şi nu oferă satisfacţie atunci când naţiunea intră în sfera juridică sau administrativă.

Se exacerbează rolul statului ca unic sau, în cel mai bun caz, ca preponderent sistem de referinţă, considerându-se unitatea culturală şi tradiţia naţională drept mit şi invenţie, pe considerentul că nici un ansamblu de simboluri, credinţe şi moduri de gândire dominante, nu cere cu precădere integrarea naţională a societăţii.

Este interesant, după ce am ajuns la concluzia asupra viziunii occidentale despre naţiune să ne întoarcem, măcar pe parcursul câtorva rânduri la viziunea Mayflower (n.r. Mayflower era numele unei corabii pe care, în 1620, emigranţii care călătoreau spre America au încheiat un contract conform căruia ei urmau să formeze o comunitate condusă conform voinţei majorităţii).

Acest acord este sinonim cu ideea acordului voluntar cu privire la principiile ordinii politice în stat). Mesajul real al acestui concept este simplu: indivizii aflaţi pe un teritoriu dat  sunt cu toţii cetăţeni care se bucură de dreptul la libertate, iar statul apără în mod egal proprietatea fiecăruia şi nimic mai mult.

În această viziune, venită încă din 1620, într-un stat care se vrea şi exponentul unei naţiuni, nu există decât cetăţeni egali în toate drepturile. Criticii acestei viziuni atacă sensul filosofic al liantului culturii.

Nimic nu-i uneşte pe indivizi decât convenţia. Din păcate, se scapă din vedere faptul că o teorie nu se priveşte numai prin începutul său ci mai ales, dacă nu chiar numai, prin finalităţile sale.

O societate coezivă, prin actul său de voinţă, la norme comun acceptate devine creatoare de civilizaţie, de cultură, de conştiinţă de grup, iar în final îşi poate crea istorie.

Viziunea Mayflower oferă condiţia contractuală a oricărui început, conducând, prin concluziile lui Renan, la simbioza dintre averea istorică şi construcţia istorică. Dar mai ales accesul la  beneficiile prezentului.

O a doua concluzie, proiectată de adepţii mişcării pan-europene constată că naţiunile sunt comunităţi culturale şi de destin conştiente, care sunt unice din punct de vedere politic sau speră la unire şi libertate.

După Richard Nicolaus von Coudenhove-Kalergi (1894-1972), unul din marii fondatori ai pan-europenismului, naţiunile sunt mari şcoli şi nu mari familii.

Naţiunile, în opinia sa, sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile prestatoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselorr.

Numai că astăzi, ceea ce a stat atât de cuminte în spatele acestor cuvinte, ni se destăinuie ca fiind un plan de subminare identitară a popoarelor Europei, mai întâi ca destin istoric, pentru ca mai apoi să atace sursa lor genetică. Nu avem încă descifrate toate intrările în această cutie neagră a procesărilor nevăzute ale Europei.

De fapt ale acelora care se erijează în creatori de destine europene. Este însă o certitudine existenţa unei rezistenţe tot mai detonatoare împotriva silniciilor şi aberaţiilor la care recurg unele oficine oculte din spaţiul invizibil al umanităţii.

Altfel, de unde până unde, state de valoare europeană uriaşă, precum Marea Britanie şi Franţa, sunt ignorate sau le sunt pervertite conceptele sănătoase ale marilor lor leaderi?

Charles de Gaulle s-a exprimat sec pentru Europa Naţiunilor şi nu a Federaţiei lui Jean Monnet, atrăgând atenţia, în cadrul Mişcării Europene, că nu face decât să se recompună visul imperiilor.

Şi tot pentru a mă susţine în interiorul acestei idei, readuc în memoria zilei acea minune de discurs public al nerepetabilei Margaret Thatcher din 1988, cu ocazia invitării ei la College of Europe din Bruges. Voi reda doar câteva fragmente perfect edificatoare:

„Comunitatea  Europeană este doar o manifestare a identităţii europene, dar nu este singura. Nu trebuie să uităm Estul de dincolo de Cortina de Fier, oameni care odată s-au bucurat de împărtăşirea plenară a culturii, libertăţii şi identităţii europene, şi cărora li s-au retezat rădăcinile […].

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: cooperarea voluntară şi activă între state suverane independente este cea mai bună cale pentru a construi o Comunitate Europeană de succes. A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm.

Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţă, Spania ca Spanie, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei. Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană […]. Lăsaţi Europa să fie o familie a naţiunilor, înţelegând-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună, însă bucurându-se de identitatea noastră naţională nu mai puţin decât de strădania noastră comună europeană”.

Aici nu mai este nimic de comentat! Doar să-i rugăm pe domnii eurofanatici, poate găsesc o explicaţie suplimentară brexitului pe care-l încriminează cu frazele corcite ale propagandei „de Bruxelles”.

Şi totuşi, au fost destule critici disproporţionate asupra acestor teze de un rar bun simţ politic. Astăzi recunoaştem în interpretările vestice ale conceptelor naţiune şi naţional, unele vicii de formă, deoarece fiecare abordare ideologică lansează şi susţine propriile semnificaţii şi modele.

Aceste ideologii, oricât de „blindate” teoretic ar fi ele, nu reuşesc să explice deocamdată de ce naţiunea americană, cu care se fac atâtea şi atâtea trimiteri comparative, nu este şi o comunitate de sânge.

Sau de ce elveţienii, care nu au o comunitate de limbă, se descriu ca naţiune, ori evreii, care nu au comunitate de viaţă economică sau chiar românii care nu trăiesc laolaltă în acelaşi stat, deci nu reprezintă o comunitate statală – sunt la rândul lor naţiuni, aşa cum se definesc ei înşişi francezii, englezii, spaniolii, italienii sau germanii de astăzi.

Aceste limite au făcut din ideologii factor de supradimensionare a politicului în raport cu spiritualitatea. Întotdeauna politicul şi-a exacerbat rolul de creator de naţiuni, uneori nedemn şi chiar criminal.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii