Noutăți

Etimologiile latiniștilor au rămas la nivel pre-științific

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Din anii ’70-’80 ai secolului trecut cultura română se confruntă cu un conflict neobișnuit, anume acela dintre susținătorii originii latine și cei ai celei dacice a limbii și poporului român. Subiectul este mult mai profund decât pare la prima vedere și nu va lua sfârșit într-un viitor previzibil, mai ales dacă mediul academic românesc nu renunță la falsa abordare a originii limbii și poporului român, abordare din care decurge ignorarea unor largi perioade din istoria poporului român.

Curentul dacist a apărut odată cu creșterea nivelului de educație a poporului român pe vremea mult-blamatului regim comunist. Din acei ani până azi, aproape orice persoană educată din România nu este interesată de adevărata origine a limbii și poporului din care face parte. Nu oricine are acces la un dicționar etimologic al limbii române, însă oricine se poate uita în DEX și poate înțelege bine că multe din „etimologiile” expuse în acest dicționar sunt niște elucubrații caraghioase, de fapt, formulate după dicționarele etimologice ale limbii române publicate de-a lungul timpului, dicționare lipsite de orice metodă științifică.

Rău-voitorii susțin că acest curent a apărut pe vremea lui Ceaușescu, fiind o urmare a tendințelor așa-zis proto-croniste ale acelor vremi, încurajate de regimul comunist. Este o modalitate simplistă și tendențioasă de a înțelege starea de fapt. Situația este mult mai complexă, dar spațiul nu ne permite să intrăm în detalii. Dacă ar fi fost așa, curentul dacist ar fi dispărut demult, adică după 1989, dar, în loc să dispară, ia amploare tot mai mult la aproape 30 de ani după căderea comunismului.

Curentul are înaintași celebri. Amintim aici doar pe Nicolae Densușianu, care a susținut ideea originii traco-dace a limbii și poporului român încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un alt cercetător care s-a situat pe aceeași poziție este francezul Felix Colson, care a scris și publicat mai multe lucrări despre români pe la jumătatea secolului al XIX-lea. 

Cei din lumea așa-zis academică și nu numai aceștia, numesc pe cei interesați de adevărata origine a limbii și poporului român daco-mani. Denumirea ridiculizantă nu este cu totul neîndreptățită, întrucât marea majoritate a acestora se aventurează în cercetări lingvistice fără să aibă habar de lingvistică, deși efortul lor ar fi îndreptățit dacă ar cunoaște măcar puțină lingvistică istorică autentică.

În mod paradoxal, lumea academică suferă de o meteahnă similară. Anume aderă la o teorie falsă privind originea limbii și poporului român și refuză să apeleze la metode științifice valide, care pot descifra misterul originii a mii de cuvinte românești, refuzând să intre în rândul lumii cu adevărat științifice.

De ce? Motive sunt mai multe pe care le vom discuta în cele ce urmează. Unul din ele este comun cu cel al așa-zișilor dacomani: lipsa de pricepere în ale lingvisticii autentice. Prin urmare și aparținătorii lumii academice care cred că au bătut în cuie originea latină a limbii și neamului nostru merită din plin epitetul de latino-mani, din moment ce metoda lor de abordare a limbii române se dovedește profund ineficientă.

O spunem răspicat că lingvistica românească de azi  și dintotdeauna este și a fost lipsită de orice probitate și metodă științifică. Singura îndeletnicire reală a celor care s-au ocupat de istoria limbii române a fost aceea de a căuta cuvinte similare în alte limbi învecinate atunci când latina nu le-a mai fost de folos în acest sens.

N-a contat dacă acel cuvânt din turcă sau maghiară putea fi ușor dovedit ca fiind de origine indo-europeană (aceste două limbi fiind ne-indo-europene), pentru că domniile lor habar nu au avut de așa ceva. Iar exemplele pot continua cu privire și la alte limbi învecinate, unde împrumuturile sunt dinspre română către aceste limbi, nu vice-versa, cum încearcă să ne convingă însăși lingvistica istorică românească; sau că un anumit cuvânt din turcă sau altă limbă sună doar cam la fel, dar are cu totul alt sens.

Cu toate acestea, acel element lexical căutat și găsit după reguli cu totul neștiințifice este pur și simplu considerat etimonul unui anumit cuvânt românesc. Respectivii mai adaugă acolo că, astfel, doar-doar s-o micșora numărul prea mare de cuvinte românești cu etimologie necunoscută. Halal știință! Și uite așa au fost încropite dicționarele etimologice ale limbii române.

(Articol extras din cartea lui Mihai Vinereanu „Adevăruri incomode despre limba română” apărută la Editura Uranus, București, 2018 – fragment)

 

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

 


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii