Noutăți

Eminescu și românii

  •  
  •  
  •  

Eminescu a fost gazetar. Dar care gazetari ai României au scris articole atât de cuprinzătoare de idei pozitive? S-a mai scris de atunci astfel în gazetele românești?

Încă o dovadă că Eminescu n-a fost un om de partid și că idei ca ale lui ar trebui să formeze în ziua de azi baza comună a celor două partide istorice.

Ziceam că el s-a oprit la mari adevăruri politice pentru că s-a luat după inima lui românească, iar nu după teorii străine.

Și într-adevăr, cu câtă iubire vorbește el de cumințenia românului adevărat, de „limba lui spornică” și „plină de faguri”, de „simțământul lui adânc pentru frumusețile naturei”, de „prietenia românului cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate”, cu un cuvânt: de acest „popor plin de originalitate și de o feciorească putere”.

Omul politic adevărat nu e meșter, nici cârpaci. El e artist. Nu acela e om politic care cu mijloace meșteșugite creează instituții noi, artificiale, șubrede, de azi pe mâne.

Omul politic adaptează în mod artistic vechile instituții noilor nevoi. Și aceasta încet, încet de tot, căci numai așa se pot „împăca, cum zice Eminescu, formele trecutului cu exigențele viitorului, asigurând Statului continuitatea de dezvoltare, ferindu-l de sărituri și de întreprinderi aventuroase și în lăuntru, și în afară”.

Și el citează Senatul Romei, în care străbunul propunea o reformă, bunul o susținea, tatăl întrunea deja o mare minoritate și abia fiul o vedea rezolvată. Asemenea reform, apoi, firește că „intra în adevăr in succum et sanguinem”.

Ce e, prin urmare, mai firesc decât ca un suflet de artist ca Eminescu, încântat de calitățile, de originalitatea poporului său, să dorească păstrarea lor și deci dezvoltarea lor numai în condițiuni ce singure le pot feri de nivelare generală, de degenerare într-un talmeș-balmeș de «civilizație» cosmopolită?

El întrevedea putința unei civilizații naționale. În ziua de azi e un indiscutabil adevăr, pe care-l susținea el, zicând că „nu adoptarea cu ridicata de legi, de forme, de instituții, etichete și haine străine face civilizația unui popor, ci dezvoltarea organică a propriilor sale calități, complectarea vechilor și propriilor începuturi de legislație și viață juridică căci din rădăcini proprii, din adâncimi proprii răsare civilizația adevărată a unui popor barbar, nu din maimuțarea obiceiurilor străine, limbelor străine, instituțiilor străine”.

Iată ideile cari alcătuiesc „geniul neamului românesc” și iată cum acest geniu „este o carte cu șapte peceți pentru generația dominantă de azi” și poate pentru toate cele viitoare. Căci mari greșeli istorice greu se mai pot îndrepta pe de-a-ntregul!

Dar ca să înțelegem politica lui națională, să vedem de ce a fost el un adversar atâta de ireductibil al românilor «novissimi», de recentă proveniență streină. Pentru că el, cunoscând pe românii adevărați, aflase că caracterul lor e adevărul.

Și de n-ar fi altceva decât un ideal, și încă această idee e de o splendidă moralitate politică, de rodnicie culturală.

Cine dar e românul de baștină? Iată cum îl cunoaște Eminescu:

„Când zicem «român», fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noștri în acel moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără fățărnicie; bun fără slăbiciune; cu un cuvânt, ni se pare că atât calitățile, cât și defectele românului sunt întregi, neînchircite; el se arată cum este. N-are o cocoașă intelectuală sau fizică, ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipsește acel iz de slăbiciune, care precumpănește în fenomenele vieței noastre publice sub forma linsă a bizantinizmului și a expedientelor. Toate figurile acele fățarnice și rele, viclene și fără inteligență, toate acele câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul națiunii «române». Poate deci că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase mai vechi, prea osificate, prea staționare, pentru ca prin încrucișare să poți scoate ceva din ele”.

Precum vedeți, Eminescu nu e șovinist deloc. Naționalismul lui e de o neîntrecută distincțiune. El nu zice, cum zic ungurii, d. p.: învățați ungurește și vă strângem la sânul nostru.

El nu consideră pe români nici ca popor ales al lui Israil, nici ca slăvita nație a lui Arpad, chemată a stăpâni o țară, transformată în maghiari novissimi, ale cărei maluri să le spele «patru mări».

El are o concepție de asimilare fără grandomanie, fără despotism național. O asimilare prin pilda întrecerii, a distincțiunii morale.

Eminescu primește în cetățuia naționalității pe toți aceia al căror semn distinctiv e adevărul, a căror inteligență e fără viclenie, a căror răutate e fără fățărnicie, a căror bunătate nu duce la femenism politic.

Nu știu întrucât ar avea o asemenea teorie rezultate practice în politică… Netăgăduită mi se pare însă puterea ei educativă asupra poporului. O asemenea potențare a calităților de rasă dezlănțuiește o forță sugestivă profund simpatică fiecărei inimi omenești.

Căci fie un om orișicât de căzut, adesea mai e o coardă de ambiție omeneascp în inima lui, ce răsună și dă un acord de consimțire când e atrasă de speranța de îndreptare, de perspectiva de a se bucura de stima deaproapelui, de putința de a se ridica din starea sa de ticăloșie.

Câți mincinoși și vicleni n-au fost asimilați de oameni iubitori de adevăr și corecți. Căci pilda bună deșteaptă și ultima rămășiță de simțire estetică ce mai este în sufletul omenesc.

Închipuiți-vă efectul unei apostrofe ca aceasta: „D-ta nu ești român pentru că  minți! Românul nu minte!” Parcă face o  impresie mai adâncă decât când zicem – care zic – că „Românu-i ticălos și porc de câne”?…

O selecțiune națională prin virtute: și dacă nu ar fi decât o dorință platonică și încă valoarea ei e mare. Căci toată cultura unei națiuni depinde, într-o privință, de curentul ideilor ce predomină în ea.

Dacă am avea mai întâi o presă condusă de români de-ai lui Eminescu… Vedeți deja dificultățile?… Și eu. De ce ziceam că mari greșeli istorice anevoie se mai îndreptează?

Cine o să propage zilnic, prin fapte, adevărul incontestabil că românii adevărați, mai ales cei de prin munți, sunt într-adevăr așa cum îi prezintă Eminescu?

Și cine să pedepsească pe cei ce, din contra, zilnic propagă minciuna și viclenia? Și cum la orașe sunt mult mai mulți vicleni și mincinoși decât la țară, pe cari instrucția democratică îi mai înarmează și cu certificate și diplome, nu urmează oare că românii trebuie să scază în exact aceeași măsură în care valul democrației crește?

Și să fie oare sistematica molipsire a satelor cu această pseudo-cultură a orașelor o îndreptare sau o agravare a situațiunii?

Sursă: Aurel C. Popovici, Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii