Cunoaste lumea

Noutăți

Dr. MIRCEA DOGARU: Scurtă trecere în revistă a „bunăvoinței” istorice a Europei față de România

  •  
  •  
  •  

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Oameni de cultură francezi ne-au mărturisit în anul 1988, la Paris că, pentru francezul mediu „România este o țară orientală, situată undeva prin Balcani sau Asia Mică, în orice caz vecină cu Turcia”.

Iar după marea cotitură din 1989, cu „revoluția televizată” care a sensibilizat întreaga lume, istorici occidentali, bine intenționați ne-au vizitat țara, mărturisindu-și dorința de a-i învăța pe omologii lor români, aparținând generației tinere, „să gândească, să mânuiască concepte, să cunoască Istoria Europei”.

După discuții purtate cu neprofesioniști, absolvenți ai formelor de învățământ mediu sau superior cu alt profil din România, pe teme de cultură universală și istorie a propriilor lor țări, au abandonat ideea, dobândind ei înșiși cunoașterea. Într-adevăr, cei care s-au străduit să ne cunoască la noi acasă au înțeles că, obligat decenii de-a rândul să viețuiască după o cortină din ce în ce mai densă, care-i restrângea până la absurd contactul cu lumea, românul a evadat prin puterea minții, a văzut și a cunoscut cu ochii minții tot ceea ce realitatea i-a refuzat […].

La 26 septembrie 1459, la Mantova, Papa Pius al II-lea (1458-1464) a proclamat cruciada antiotomană, oferind pentru asigurarea logistică 100.000 de ducați. Singurul principe european care s-a angajat în luptă a fost Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476-1477?) al Țării Muntenești, care l-a înfrânt zdrobitor, în cursul campaniei din 1462, pe Mehmed II Fatih (1444-1446, 1451-1481).

Imaginea eroului creștin a fost însă refuzată de conștiința europeană, fiind acceptată aceea a călăului sperjur și setos de sânge, acreditată de negustorii sași, ale căror pretenții de acaparare integrală a piețelor de desfacere românești și tentative de detronare ale principelui valah fuseseră stopate prin forța armelor, imagine susținută și de Matia Corvin (1458-1490), regele Ungariei și îmbrățișată de mediul german.

Motivul? Matia primise 40.000 de ducați, iar Frederic III (1452-1493), împăratul Germaniei, se angajase pentru 60.000 să înarmeze 10.000 de călăreți și 32.000 de pedeștri, ambii cheltuindu-și însă forțele în rivalitatea personală și sterilă care-i opunea, măcinând unitatea Europei Occidentale amenințate. Peste secole, un „specialist în vampirism”, irlandezul Abraham (Bram) Stoker, afiliat societății „Golden Dawn” pentru studierea științelor oculte, a preluat mitul amplificându-l, îmbogățindu-l în grotesc.

Apărută în 1897, cartea sa, „Dracula”, răspunzând setei de mister și senzațional, a creat prototipul tuturor personajelor „de groază” ale veacului nostru, „Dracula” – tiranul vampir, aruncând un blam nemeritat, direct, asupra imaginii voievodului erou și indirect asupra poporului român, care ar fi dat naștere unui astfel de monstru. „Informațiile documentare” i-au fost furnizate de profesorul ungur Vambery, de la Universitatea din Budapesta.

La 13/23 august 1595, Mihai Viteazul (1593-1601) principele unificator al României renascentiste, obținea la Călugăreni, pe râul Neajlov, o strălucită biruință împotriva armatei de invazie otomană, condusă de Sinan Pașa, pătrunsă în conștiința europeană a epocii, așa cum mărturisesc „Nuvelele exemplare” ale lui Miguel de Cervantes Saavedra drept o „victorie a Transilvăneanului” Sigismund Bathory […]

În secolul XIX românii au dus o luptă plină de sacrificii pentru emancipare socială și națională, pentru realizarea unității naționale în cadrul unui stat modern. Exceptând cabinetele imperiale sau regale și lojile masonice interesate în „Chestiunea Orientală”, cunoștea oare occidentalul mediu altceva despre români decât lăsase să pătrundă, în mass-media, poliția franceză referitoare la „misterioșii valahi” și ceilalți străini făcuți țapi ispășitori pentru revoluțiile care au cutremurat Parisul și Europa, de la 1830 până la Comuna din Paris?

Și aceasta, în pofida faptului că o puternică emigrație românească încerca în Franța și Anglia să atragă atenția opiniei publice asupra unuia dintre cele mai vechi popoare ale continentului, sfârtecat la Dunăre de ambițiile a trei mari imperii, habsburgic, țarist și otoman, care-i interziceau ieșirea din starea de fărâmițare și închistare economică și socială feudală.

Bineînțeles, guvernele au discutat soarta românilor cu ocazia războiului Crimeii, și a celui ruso-otoman din 1877-1878, dar câți occidentali au știut că românii au salvat armata țaristă, nevoită să arunce în luptă până și regimentul imperial de gardă în fața Plevnei? Că în plină epocă de afirmare a națiunilor, un principat românesc, Transilvania, era desființat în 1867, printr-o suplică imperială, încorporat unei construcții politice reînviate ca o adevărată fantomă a unui trecut inventat: „Ungaria Coroanei Sfântului Ștefan”? […].

La 21 iulie/3 august 1914, România a respins cererea suveranului său Carol I (1866-1914), german la origine, de a se alătura Puterilor Centrale. Dar nu din dragoste față de Antanta, care îi promitea satisfacerea revendicărilor sale legitime față de Austro-Ungaria, în timp ce, în culise, se angaja ferm să satisfacă cererea cabinetului imperial de la Petersburg de a-și încălca, la sfârșitul războiului, promisiunile. A ales neutralitatea timp de doi ani, pentru că era greu să-și precizeze adversarul: în ambele tabere existau deținnători de pământ românesc.

Voința populară a decis abandonarea pe moment a Basarabiei în favoarea eliberării Transilvaniei și intrarea sa în război, la 27 august 1916 alături de Antanta, iar sacrificiile făcute, descongestionarea frontului din Franța și oprirea ofensivei germane în vara lui 1917 la porțile Moldovei, prin marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au produs un val de simpatie în țările aliate.

Sinceră în rândul populației, evident, pentru că guvernele aveau opinii bine conturate în privința viitorului micului popor de la Dunăre, limpede exprimate de generalul Henry Berthelot, șeful misiunii militare franceze  în raportul trimis din Târnovo, la 20 noiembrie 1918, guvernului său:

Influența noastră în această țară este deja mai puternică decât tot ce se poate imagina; vom avea aici o adevărată colonie care ne va restitui cvintruplate chletuielile pe care le vom fi făcut pentru ea. Începând de acum, de altfel, resursele de petrol și derivate de țiței, pot să achite cu prisosință ceea ce îi vom aduce”.

Necerând nimic marilor puteri, poporul român și-a decis singur destinul, hotărând în cadrul unor mari adunări plebiscitare, sprijinit de minoritățile naționale, în contextul prăbușirii imperiilor dualist și țarist, unirea provinciilor sale răpite – Basarabia (1812), Bucovina (1775), Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1699 – 1718) – cu România.

Sistemul de tratate de la Versailles, îndeosebi tratatul de la Trianon (1920), contestat astăzi de interesați și ignoranți, departe de a face vreun cadou românilor, a recunoscut o realitate de facto. Dimpotrivă, i-a nedreptățit, hotărând, din considerente strategice și politice, cedarea unor părți din teritoriile românești ai căror locuitori hotărâseră unirea, în vestul țării între frontiera actuală și fluviul Tisa și sudul Banatului către Bulgaria și, respectiv, regatul sârbo-croato-sloven.

Ca răsplată pentru jertfele sale, România a fost lăsată, de altfel, singură, în fața ofensivei bolșevismului, declanșată în 1919, prin armatele roșii ale celor două state sovietice: Rusia leninistă și Republica Ungară a Sfaturilor. Și este meritul României și al armatei sale că, prin respingerea invadatorilor și înfrângerea revoluției ungare, infiltrarea bolșevismului în Europa centrală și sud-estică a fost stopată pentru un sfert de veac.

Realități uitate și ignorate astăzi, cum ignorate sunt și atacurile sistematice la adresa unității României, întreprinse de guvernele celor două state revanșarde, moștenitoare ale ambițiilor imperiilor defuncte, dualist și țarist: Ungaria horthystă și Rusia sovietică! Oare câți occidentali mai știu astăzi (sau au știut vreodată) că împiedicarea realizării alianței dintre acestea două s-a făcut de către Hitler și Mussolini pe seama României, pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) și diktatul fascist de la Viena (30 august 1940) hotărând cedarea Basarabiei, Bucovinei către Uniunea Sovietică și a unei mari parti a Transilvaniei către Ungaria?

România, abandonată, a purtat propriul său război, în scopul reîntregirii teritoriale, eliberându-și temporar (1941-1944) teritoriile estice printr-o grea campanie antisovietică, apoi teritoriile vestice în cadrul campaniei sale antifasciste desfășurată între 23 august 1944 și 12 mai 1945. Trădată însă de foștii săi aliați la Teheran, Yalta și Conferința de pace de la Paris, când nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligerantă, ea a pătruns în conștiința Europei Occidentale postbelice nu ca stat ocupat, ci ca stat „comunist” […].

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019 – fragment din prefața autorului)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

1 Comment on Dr. MIRCEA DOGARU: Scurtă trecere în revistă a „bunăvoinței” istorice a Europei față de România

  1. gheorghe apetroae // 29 iunie 2019 at 11:20 // Răspunde

    Orizontul poporului român este legitimat și consfițit de cel al spațiilor ancestrale ale fostei Tracii și fostei Geto-Dacii, de regii străluciți ale acesti mari țări din istoria antică a Europei, amintindu-i pe Charnabon – rege al geţilor în secolul V î.Hr.; Sitalkes (431 – 424 î.Hr.); Seuthes (424 – 407 î.Hr.); Dromihete-conducător al geţilor de la nord de Dunăre în jurul anului 300 î.Hr.; Zalmodegikos- rege al geţilor în perioada anului 200 î.Hr.; Rhemaxos- regele care a condus triburile de la nord de Dunăre în secolul II î.Hr.; Oroles-rege al Daciei în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr.; Rubobostes – rege dac din Transilvania și învingătorul celților în secolul al II-lea î.Hr.; Burebista 82 – 44 î.Hr.- rege al Daciei Mari; Coryllus sec. I î.Hr. – I d.Hr.; Scorilo c. 28/67 – 68/83 d.Hr.- rege geto-dac în Transilvania; Duras (Diurpaneus) c. 68/83 – 87 d.Hr., rege geto-dac în Transilvania și Decebal, rege al Daciei Mari 87 – 106 d.Hr.. De aceea, nimeni nu va putea fura legitimitatea marelui popor român multimilenar, continuator al geto-dacilor și nimeni nu îi va putea întuneca, oricât se va dori de către alții, prestigiul milenar viitorul.G.A.

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii