Noutăți

Dr. MIRCEA DOGARU – De la „ciuma sovietică” a lui Bela Kun, la „holera fascistă” a lui Miclos Horthy

  •  
  •  
  •  

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

La 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, printre comandanții importanți ai armatei fiind și locotenent-colonelul Ion Antonescu (viitorul Mareșal). A fost cucerită Budapesta, Béla Kun a demisionat și regimul comunist a fost înlăturat.

La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit capitala Ungariei, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. Intrând în localități, pe urmele Armatei Române în retragere, pe care primarii o rugau să nu plece, „armata națională” a lui Horthy a lichidat rapid 5.000 de adversari politici în masacrele de la Orgovani, Iszak, Kecskemet Szolnok și Gyoma, a internat în lagăre 70.000 și a obligat la emigrare peste 100.000, indiferent de culoare politică.

Pentru că, deși formal puterea o deținea arhiducele Iosif de Habsburg, amiralul de Balaton al „terorii albe”, Miklos Horthy (numele real Horacek, individul fiind slovac ungurizat, ca și Kossuth) s-a proclamat „întâiul fascist al Europei”. Și, de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria, fostă monarhică și imperială, fostă republicană și antantofilă, fostă bolșevică, s-a transformat din nou, peste noapte și cu mare entuziasm, devenind ceea ce Fenyes Samu numea „o fortăreață a tranșeelor fasciste în Europa”.

4 trenuri cu alimente puse de Armata Română la dispoziția populației din Budapesta

Printre primele măsuri luate la începutul lui 1920 de către „democratul” Miklos Horthy s-a înscris „Legea (votată în parlament cu 57 de voturi contra 7) privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi civice” și aceasta în timp ce același Horthy deplângea la Conferința de pace prin delegații săi, sau prin intermediul „Ligii pentru protecția minorităților naționale din România”, „crimele” comise de români în Ungaria, culiminând cu „Memoriul privind violările de drept comise de regimul român în Transilvania împotriva minorităților naționale de religie și de rasă”.

Alimentată cu bani și minciuni, propaganda ungară viza revanșa, blocarea oricăror decizii ale aliaților privind Ungaria ca stat agresor, obligat la despăgubiri de război și, mai ales, rectificarea frontierelor. Din fericire, cunoscători adevărați ai istoriei și realităților trăite, spre deosebire de simpatizanții americani și ai Uniunii Europene de astăzi, diplomații reuniți la Versailles atunci au remis contelui Appony, răspunsul semnat de Alexandre Millerand, la 6 mai 1920, potrivit căruia „Exprimând speranță că Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate și pace (naivi erau, totuși! -n.n.), Puterile aliate nu pot, în ceea ce le privește, să uite partea de responsabilitate care revine Ungariei în declanșarea războiului mondial și, în general, în politica imperialistă dusă de dubla monarhie”.

Contracarând minciunile lui Horthy și ale lui Romanelli, observatorul SUA la Budapesta, Charles Upson Clark raporta Conferinței că a „rămas consternat de tot ceea ce a văzut: românii nu numai că nu au distrus viața Capitalei ungare, dar chiar au normalizat-o”. Notând că armata de ocupație a pus la dispoziția populației 4 trenuri pline cu alimente, că viața la Budapesta a ajuns mai ieftină decât la București, că soldații români își împart mâncarea cu bătrânii și copiii, că s-a permis nu numai redeschiderea hipodromurilor, teatrelor, expozițiilor dar și organizarea de manifestări politice cu peste 150.000 de participanți, el concluziona că românii „merită mari laude, din punctul de vedere al laturii constructive, pentru tot ceea ce au făcut la Budapesta”.

Presa și diplomații europeni despre comportamentul românilor în Budapesta

În aceeași notă, un analist politic autentic, diplomatul francez Jules Cambon nota că: „România a pus capăt, în zilele noastre, unei dezordini care amenința să aducă puterea bolșevică până la porțile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat și Ungaria de o dominație bolșevică ce se instalase, o vreme,  în Imperiul Sfântului Ștefan. Acesta a fost și sentimentul autorităților maghiare, căci, atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcz a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-i să-și mențină ocupația care proteja țara împotriva armatei roșii, iar la câteva luni, după aceasta, o cerere similară a fost făcută din nou, de teama unei reacții a albilor”.

Foarte actuală, concluzia diplomatului francez rămâne valabilă și astăzi, pentru cine are ochi să citească și să vadă, urechi să audă și memorie să înțeleagă: „Probabil că maghiarii au mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii”. Într-adevăr, dar…cine să o facă? „Europenii” Eva Maria Barki și Laszlo Tokes? Ei n-au trăit acele timpuri, ca să intre în tiparele introspecției ambasadorului Conte de Sainte-Aulaire: „Deși ei sunt umiliți de a fi eliberați de bolșevici de către chiar Românii, bucuria Ungurilor de a fi scăpat din paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni și infern pentru victime – era mai vie decât orice alt sentiment”.

Urmașii lor sunt însă, astăzi otrăviți de ura înrădăcinată de fasciștii și grofii revanșarzi ai căror bani și tenacitate au făcut și continuă să facă prozeliți. Ieri un Charles Tisseyré în Franța, un sir Robert Donald sau un Harold Sidney Harmstad, lord Rothermere în Anglia, etc. astăzi… alții care i-au nășit pe alde Marko, Frunda, Hunor, Ekstein. Pentru că „elita” patapleșă și tismăneană a tristelor vremuri pe care le trăim, nu are nimic în comun cu elita României Mari.

Cuvânt fascist de ordine – „Nem, nem soha!”

În pofida înfrângerii, a dreptului și a evidenței, emigrația ungurească, indiferent de culoarea politică, a încercat să se opună libertății popoarelor, să sprijine prin risipă de minciuni, eforturile lui Horthy de stopare a recunoașterii juridice internaționale a deciziilor luate de români și slavi în zilele destrămării Austro-Ungariei.

Un episcop Marcinco a început să facă politică revizionistă în SUA, creând „societăți culturale”, „ligi” și ”biblioteci” promaghiare.  Ca si astazi, cand Istoria se repeta! La Paris, la 18 martie 1920 echipa conților Teleki, Csaki și Appony obținea, prin trepădușul dr. Charles Holmos, un succes important prin deschiderea de negocieri secrete cu guvenrul francez.

Ele au fost finalizate la 12 mai 1920, prin semnarea de către dr. Holmos și Maurice Paléologue a unui tratat economic secret, ungaro-francez, prin care, în schimbul sprijinului Franței pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea ursului din pădure, adică ceda pe o perioadă de 90 de ani exploatarea cărbunelui din Valea Jiului. Mijlocul? Integrarea europeană, același Maurice Paléologue transmițând Bucureștilor, la 23 martie 1920, propunerea de integrare a României, alături de Ungaria, într-o „Confederație a Dunării”.

În interior, după istoricul Nemeș Dezso, perioada iunie 1919 – iunie 1920 s-a caracterizat prin crearea a zeci de organizații militare, șovine, iredentiste, de tip fascist, în scop terorist sau „bande militare” organizate potrivit vechilor structuri tribale secuiești pe „neamuri”, „ramuri” și „familii”, spunându-și unii altora „frați” și subordonându-se direct lui Horthy sau unor lideri proeminenți ai regimului, ca Gombos Gyula, Friedrich Istvan, Kozma Miklos sau episcopul Zadraveck Istvan. Ele își propuneau „lupta împotriva bolșevismului și a internaționalismului”, „lupta împotriva evreilor distructivi și a liber agitatorilor”, ”luptele pentru întregirea patriei”, etc. […].

Pentru instrucție teroristă și îndoctrinare, Horthy a deschis porțile Ungariei naziștilor din Germania și Austria. În mai 1920, în vederea viitoarei axe fasciste, el primea în secret pe mesagerii lui Ludendorff, colonelul Bauer și ofiterii Kanzler și Gustav Kahr din partea Gărzii de Apărare bavareză.

De mare amploare strategică și geopolitică, planul comun adoptat atunci prevedea: 1. Instruirea ofițerilor germani pe teritoriul Ungariei; 2. Instaurarea prin „puci” a dictaturii militare în Germania; 3. Instaurarea „prin revoluție”, cu sprijin unguresc a unei dictaturi în Austria; 4. Atacarea Cehoslovaciei de către forțele aliate austro-ungurești; 5. Sprijinirea contrarevoluției în Rusia pentru obținerea unui aliat puternic în lupta revizionistă, etc.

În această atmosferă a căzut ca un trăsnet semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. care stipula, în linii mari, actele de justiție istorică înfătuite de popoarele victime ale Habsburgilor la sfârșitul lui 1918. În „linii mari” pentru că făcea, în dauna acestor popoare și peste voința lor, încălcând principiile de drept internațional, cesiuni nepermise în favoarea …Ungariei, care, ca stat „național”, pe lângă 5,5 milioane de unguri (cu tot cu deznaționalizații) mai cuprindea 2,1 milioane de minoritari români, slavi, germani, țigani, evrei, armeni,etc.

Cu toate acestea, reunit în luna august 1920 pentru ratificarea Tratatului, parlamentul ungar, majoritar fascist, a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!), a declarat 4 iunie „zi de doliu național” și a făcut publică crearea „brigăzilor de luptă pentur renașterea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg, tatăl „europeanului” Otto care a încercat să ne prostească după evenimentele din decembrie 1989, le-a înmânat drapelul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântați acest drapel foarte curînd pe crestele Carpaților Nordici și să-l purtați de asemenea, cu glorie până la Adriatică”.

Totodată România a fost declarată „actualmente și în viitorul apropiat principalul nostru dușman”, împotriva ei fiind elaborat Planul Horthy de agresiune, parțial modificat și parțial încununat de succes, și în perioada 1939-1940, și în perioada 1989 – (deocamdată) 2018. Acesta cuprindea: 1. Încercuirea diplomatică a României (vezi lozinca predecembristă: „România, stat izolat!”); 2. Instruirea ideologică a populației din Ungaria și a „maghiarimii” din România; 3. Creșterea economică a Ungariei și sabotarea economică a României; 4. Creșterea prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea propagandistică a celui al României; 5. Intensificarea activității organizațiilor iredentiste ale minorităților „maghiare” (unguri și secui) etc.

Și aceasta în condițiile în care, încălcându-se Declarația de la Alba-Iulia, Ungaria obținuse importante corecții teritoriale prin tratatul „Trianon”.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii