Din istoria românească a „ȚINUTULUI SECUIESC” (II). Continuitatea tracă și proto-română până la românul ortodox Voicu, devenit catolicul Ștefan, regele „Ungariei Mari”

Trecând de la IZVOARELE ARHEOLOGICE la  IZVOARELE NARATIVE, aflăm, prin Trogus Pompeius, despre închegarea statală a regiunii așa-zisului „ținut secuiesc” în regatul lui Oroles, care a respins, în jurul anului 200 î.e.n., tentativelor bastarnilor germanici de infiltrare în interiorul arcului carpatic.

Apoi, la sfârşitul veacului II î.e.n., despre o „incrementa dacorum per Rubobosten Regem” care duce la includerea regiunii, în faţa primejdiei romane, în marele regat la tracilor nordici, unificat şi condus, în perioada 82-44 î.e.n., de getul Burebista şi dacul Deceneu (Strabon – Decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion, Dio Cassius etc.).

Asasinarea lui Burebista (44 î.e.n) a dus la desprinderea regiunii de autoritatea centrală de la Sarmizegetusa şi constituirea formaţiunilor tracilor locali (serri, carpi, costoboci etc).

Ultimul episod al conflictului traco-roman, războaiele împotriva lui Decebal, încheiate în 106, a dus, conform IZVOARELOR EPIGRAFICE, la includerea sud-estului regiunii în Moesia Inferior (din 168 în Dacia Malvensis) şi a vestului în Dacia romană (din 118 Dacia Superior, din 168 Apulensis).

În restul teritoriului, tracii nordici au continuat să trăiască liberi dar… sub control roman, dovadă inventarele romane din locuinţele din Depresiunea Ciucului şi tezaurele de monede romane de secolele I-III (Rancu, Bancu, Cristur, Orăşeni, etc.). Control exercitat de unităţile din castrele de la Inlăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu, Boroşneu Mare, Comolău.

Potrivit IZVOARELOR NARATIVE (Eutropius, Orosius, Iordanes, Probus, Carus, Zosimos, Aurelius Victor, Anonymus Valesii, Ammianus Marcellinus, etc.) şi EPIGRAFICE (inscripţiile de la Salona, Callatis, Orléans) între anii 238 şi 381, carpii, numiţi şi „carpodaci” au luptat în alianţă cu goţii împotriva acestui control roman, contribuind la decizia aureliană de retragere a legiunilor şi administraţiei romane în Valea Dunării (275).

Revenirea regalităţii tracodace păgâne (un rege Curidacus este menţionat la jumătatea secolului V de Priscus din Panion, în teritoriile pe care trăise cândva neamul „agatârşilor”), se face însă peste o populaţie deja romanizată, creştină şi de limbă latină care-i va absorbi pe traco-dacii liberi. A dovedit-o Kurt Horedt, punând în valoare aspectul Sfântu-Gheorghe al Culturii Sântana de Mureş Cerneahov (sec. IV).

Trăind ca aliaţi, apoi ca vasali ai goţilor din „Caucaland”, proto-românii – populaţie stabilă, creştină, au continuat să practice agricultura, păstoritul transhumant şi meşteşugurile tradiţionale.

O dovedesc descoperirile arheologice de la Delniţa, Ineu, Rugăneşti, Sânsimion, Simoneşti, Biborţeni, Cernatu de Sus, Dalnic, Pădureni, Lisnău, Chilieni, Turia, Sfântu-Gheorghe etc.

De asemenea, inscripţiile puse în valoare de Zoltan Szekely de pe un vas de bronz din sec. IV, descoperit la Târgu Secuiesc în 1884 („Talio fecit”) şi de pe o amforă de sec. IV-VI, descoperită tot aici şi înscripţionată „MD” – „Maica Domnului”.

Contemporană cu aceasta şi cu donarium-ul de la Biertan („Ego Zenovivs votum posvi”) este şi înscripţia cu caractere greceşti de pe vasul descoperit în aşezarea daco-romană (IV-V) apoi protoromânească (V-VI) şi românească (VIII-IX) de la Poian (Covasna), înregistrând sub monograma lui Christos 39 (X), cuvântul „Nika”- „Învinge”, care se află la Muzeul din Sfântu Gheorghe.

Un tezaur de 20 lingouri de aur, cu lungimi cuprinse între 0,161 şi 0,175 m şi greutăţi între 331 şi 520 grame, atestând calitatea de foedarati ai Imperiului, a localnicilor şi goţilor, a fost descoperit în 1887 la Crasna (com. Sita Buzăului, Covasna).

Turnate la Sirmium (375-378 e.n.) şi purtând ştampile cu nume ca „Lucianus”, „Dionisus”, „Flavius”, „Quirillus” sau „DDDNNN” (Domini Nostri Tres) piesele sunt expuse astăzi la Mágyar Némzeti Museum, Történeté Museum din Budapesta, Kunsthistorische Museum din Viena, British Museum din Londra şi Bibliothèque Nationale din Paris.

Şi nici o autoritate românească nu s-a gândit încă să le ceară repatrierea!

Probând existenţa unor centre meşteşugăreşti, a unei vieţi economice, sociale şi spirituale creştine stabile în secolul VI, la Cristur, Corund şi Dumbrăveni s-au descoperit zeci de tipare de plumb sau gresie, pentru turnat cruciuliţe şi podoabe cu cruci.

Atestând dezvoltarea aspectului local, Bratei-Filiaşi, al culturii protoromâneşti Bratei, pentru secolele VI-VIII, descoperirile arheologice din Depresiunea Ciucului (Miercurea Ciuc şi Sânsimion), Bazinul Târnavei Mari (Filiaşi, Cristuru Secuiesc, Simoneşti, Medişoru Mare) etc. pun în valoare aşezări importante, cu peste 30 de locuinţe (Poian, Cristur, Bezid), iar tezaurul de monede (237) de aur, bizantine, de la Firtăuşu, o populaţie înstărită.

Arheologia atestă însă şi pătrunderea, în veacurile VI-VII, a slavilor care, păgâni fiind, îşi ridică sălaşe în afara aşezărilor localnicilor (Filiaşi, Simoneşti, Eliseni, Cristuru Secuiesc, Poian).

Microgrupurile de migratori vor continua să existe separat şi în secolele următoare, VIII-IX când, anterior pătrunderii în regiune a secuilor, suprapuse peste aşezările traco-romane şi 40 protoromâne, aşezările româneşti tip Dridu, închegate în jurul unor centre fortificate, se dezvoltă în 15 puncte din Covasna (3 pe raza Sfântului-Gheorghe, 2 la Comolău, câte una la Coşeni, Turia, Angheluş, Cernat, Poian, Reci, Baraolt, Ariuşd, etc.) şi 30 din Harghita (4 pe raza Cristurului Secuiesc, 2 la Chedia Mare, câte una la Eliseni, Odorhei, Olteni, Mereşti, Cioboteni, Beteşti, Mugeni, Porumbenii Mici, Medişoru Mare, Simoneşti, Crişeni, Firtăuş, Mihăileni, etc.).

Erau comunităţi bogate şi stabile, după cum o dovedesc bordeiele din sec. IX-X ale aşezării de la Cernat în care s-au găsit monede bizantine.

Arheologia confirmă aşadar informaţiile lui Simon de Keza privind fuga tuturor populaţiilor civilizate în imperiu la venirea hunilor, cu excepţia blachilor care rămân pe loc, gepizii, apoi avarii, slavii, pecenegii, cumanii, maghiarii, ulterior ungurii, secuii şi tătarii găsindu-i ca băştinaşi în teritoriile astăzi revendicate.

Secuii au ajuns, aşadar, treptat, pe pământurile românilor din Carpaţii Răsăriteni, începuturile fiind făcute probabil (deoarece prima atestare documentară a lor aici datează din 1210) în timpul lui Geza al II-lea (1142-1162).

Cum de s-a întâmplat acest lucru? La jumătatea veacului X „tota Ultrasilvana” fusese unificată de „marele şi puternicul duce Geula” sau Iuliu, „duşman ungurilor care trăiau în Pannonia” (Chronicon Pictum Vondobonense) în jurul oraşului-cetate Bălgrad (fost Apullum) care-i va purta numele (Alba lui Iuliu-Alba Iulia).

Era un dinast din Ţara Oltului, după cum par a indica numele date de gestele ungureşti fiicelor sale („Sarolta”- „pământul udat de apa Oltului” şi „Caroltha” – Oltul Negru).

El se impune în întreaga „Valachia Tran Siuana” (Codex Latinus Parisinus) şi încheie pace cu ungurii prin căsătoria fiicei sale, ortodoxă, scriind cu „litere morave”, cu româno-maghiarul Geysa (după modelul lui Arpad, căsătorit cu fiica lui „DUCA” de Ung, Zulta s-a căsătorit cu fiica lui „Menumorut”, iar fiul rezultat, Toxa, cu o femeie din „Ţara Cumanilor” care cuprindea Răsăritul Transilvaniei, Moldova şi Muntenia şi care şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, Mihail, iar pe copii acestuia Vasile şi Vladislav).

Copilul rezultat, botezat Voicu, a primit calitatea de rege de la trimisul papal Deodatus (motiv pentru care, ţinându-l ca pe un „părinte” pe Deodatus, îl va numi, în limba sa, „TATĂ”, după Chronicon Pictum Vondobonense). În schimbul trecerii la catolicism s-a rebotezat Ştefan.

Şi contestând lui Iuliu cel Tânăr, unchiul său matern, moştenirea bunicului său Iuliu cel Bătrân, a invadat Transilvania în 1002.

În cursul conflictului româno-ungar pentru Transilvania, tranşat abia în 1310 prin pacea de la Seghedin care-i va stabili acesteia statutul de „altum regnum” vasal însă Coroanei ungare, secuii şi saşii au fost implantaţi la cumpăna secolelor XII-XIII în Carpaţii Orientali şi Meridionali ca elemente înaintate ale autorităţii regale. (Va urma)

Col. Dr. Mircea DOGARU

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină