Noutăți

Demolarea pantheonului naţional – cazul Eminescu. Un război dus împotriva LUI de aproape 150 de ani!!! Detalii pe care nu le cunoști…

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească): În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim ziua de naştere a Românului Absolut, Mihai Eminescu, iar la 15 iunie îi comemorăm dispariţia. Din păcate, încă din timpul vieţii marelui creator şi pînă în zilele noastre, a existat o campanie defăimătoare de proporţii uriaşe. Ne propunem să facem o scurtă trecere în revistă a tentativelor de asasinat moral îndreptate împotriva Doctrinarului Naţional. Prima şi cea mai celebră mîrşăvie a fost săvîrşită de poetul, criticul literar şi ziaristul Alexandru Macedonski, în august 1883, la nici două luni de la declanşarea presupusei „boli” de care ar fi suferit Eminescu.

În revista „Literatorul” era publicată o epigramă cu următorul conţinut:
„Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aş plînge dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci pînă ieri a fost năuc
Şi nu e azi decît nebun”.

După cum se vede, Mihai Eminescu nu a avut parte în timpul vieţii (şi nici după moarte) doar de receptări pozitive. S-au găsit unii care să-i socotească mai multe defecte decît calităţi şi să încerce doborîrea sa de pe un soclu pe care abia îl ridicase o generaţie entuziastă. În acest sens, crestomaţia în mai multe volume „Detractorii lui Eminescu”, aparţinînd universitarului ieşean Alexandru Dobrescu, reprezintă un bun instrument de lucru pentru eminescologi, dar şi o culegere de real interes pentru publicul larg, avînd în vedere că atacurile venite dinspre contemporanii Poetului Nepereche nu fuseseră, în marea lor majoritate, republicate.

Să facem cîteva exemplificări. De pildă, portretul realizat pe la 1875 de către un oarecare Gr. Gellianu încălca orice regulă a bunului-simţ: „Întrebuinţînd figuri neînţelese, înşirînd, unele după altele, cuvinte care nu produc nici un sens, sfidînd gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi preciziune posibile în limbaj, torturînd necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. Eminescu”. Într-un lung şi răutăcios „studiu”, serializat între 1894 şi 1896, Aron Densuşianu afirmă că Eminescu „avea prin moştenire germenele alienaţiunii, care a fost alimentat printr-o boală contrasă după aceea” şi că „preocupaţiunea constantă îi erau conexiunile de amor”. Capodopera eminesciană „Luceafărul” este considerată „o bîiguială, nu se poate mai isterică”, în care găsim „un amor bolnav, un somnambulism”.

Cît despre stil: „nici un rost de acţiune, nici o dezvoltare firească de idei şi sentimente, totul o dîrdîire lungă de aceleaşi stihuri, de aceleaşi idei, care adeseori se bat în capete”. Opera poetică este pusă sub semnul imoralităţii: „Va să zică amorul şi femeia nu prezintă alte calităţi decît carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În această abrutizare este fără îndoială a se căuta succesul nemeritat şi, prin urmare, trecător (sic!) al unor asemenea poezii”. Noi „recorduri” în materie de lez-Eminescu stabilea textul defăimător publicat, în 1891, de către Alexandru Grama, mai mult citat decît citit, şocant şi nedrept, otrăvit şi putred.

Geniul Naţional este catalogat ca „biet versificator tare de rînd, tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în care a trăit”. Considerarea lui Eminescu ca un model demn de urmat ar constitui o erezie periculoasă, întrucît „ce poate fi demn de imitat în viaţa unui aventurier, care nicicînd n-a făcut un studiu serios şi sistematic; care, corupt şi stricat în suflet şi în inimă, încă în tinereţe era deja blazat şi ostenit de lume şi pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte simţiri nobile, nu numai a cîntat, ci şi a practicat erotismul animalic, pînă cînd, lovit de săgeţile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer şi a indienilor, iar trupul i s-a mai tîrît cîţiva ani, pînă ce, în floarea vîrstei, s-a dus şi el tot acolo; ce poate fi, mai zicem o dată, demn de imitat în viaţa unui atare om?”.

Stupefiant (nu-i aşa?), dar nu mai puţin stupefiant decît finalul: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări ale timpului destule juguri. (…) Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat românii, care sînt carne din carnea noastră şi sînge din sîngele nostru” etc. În 1903, Anghel Demetriescu îl opunea pe Eminescu… lui Alecsandri, considerîndu-l pe primul „tulbure şi torturat, exagerat în expresie şi violent în concepţie, cufundîndu-se în adîncul lucrurilor pînă la a divaga şi a fi neînţeles lui însuşi, boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod şi apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea”, dar şi „sărac şi nenorocit, nebăgat în seamă, exploatat chiar de cei ce-l preţuiau”.

Acelaşi autor opina că Eminescu nu avea valoare nici ca poet, nici ca ziarist, fiind „un filozof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, prea mîndru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit ca să se înalţe pînă unde mîndria lui îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii, osîndit, prin firea lui şi prin împrejurările în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale”.

Atacurile antieminesciene se „clasificizau” în ediţia (primă şi ultimă!) din 1932 a lucrării „ştiinţifice” intitulată „Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, aparţinînd doctorului C. Vlad – autodefinit ca „medic care se ocupă cu tămăduirea nevrozelor”. Mă voi referi în fugă (scornelile nu merită să te opreşti prea în amănunt asupra lor; mai multă atenţie trebuie acordată cărţilor serioase despre viaţa marelui creator, cum ar fi cele scrise de Ovidiu Vuia, N. Georgescu sau Călin Cernăianu!) la cîteva pasaje despre care nu am curajul să pretind că ar fi cele mai dure, pentru simplul fapt că toată cartea e scrisă în stil bulevardier.

Autorul realizează o „schiţă” a structurii mintale a lui Eminescu, care, cică, ar corespunde diagnosticului clinic incontestabil de „skizoidie”, caracterizîndu-se prin: 1) neadaptare la realitate, înstrăinare progresivă de lumea externă, negativism; 2) narcisism extrem, ducînd la „o pareză a afectivităţii faţă de toate impresiile ce-i vin din afară”; 3) întoarcere spre sexul propriu (ambiguitate a orientării sexuale, incapacitate de seducţie, izolare erotică); 4) grandomanie („Nu-l ţinea pe nimeni vrednic de a fi judecătorul său!”); 5) mizofilie (neglijenţă în legătură cu persoana proprie, care poate ajunge pînă la gatism); 6) masochism („Ca subiect a fost un sadic cu sine: îi plăcea să se chinuie, să-şi strice toate rosturile şi să fie nevoit a trăi în mizerie. (…) Ca obiect a fost un masochist, pentru că se complăcea în suferinţă pînă la voluptate”); 7) raptusuri (hotărîri bruşte, luate fără premeditare), bizarerii (atitudini ciudate, frizînd patologicul), verbigeraţie („acel joc cu un singur cuvînt pe care-l vîntură pînă la pierderea înţelesului”); 8) scindarea eului, pe două planuri – vertical şi orizontal.

Cheia de boltă a întregii teorii este chiar finalul cărţii, unde doctorul C. Vlad dezvăluie natura profund… umană şi, deci, perisabilă, a Doctrinarului Naţional, care, din geniu tutelar al civilizaţiei românilor, devine – printr-o trăsătură de condei – un om, un simplu om, un om banal, mediocru, vicios şi bolnav, care nu poate servi drept model nimănui din cei care-i vor urma: „Însă… însă, cînd stai şi te gîndeşti, groaznic e acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur şi argint, ci din sărate şi amare lacrimi cristalizate. Un piedestal făcut numai din mărgăritare, dintre care fiecare reprezintă un fenomen de apărare a unei biete scoici contra colţurilor unor fire de nisip care se înfig neîndurător în frageda ei carne înfiorată de durere roză… Un piedestal… un fel de a se înşela pe sine. Un piedestal… un fel de atunci nu vroiai tu, acum nu vreau eu. Un piedestal, pe care şi-a înălţat cît mai sus spiritul, ca să aibă înălţimea necesară de unde să se prăbuşească definitiv… bietul om”. Cîtă dreptate a avut sau n-a avut acest C. Vlad, ştim exact dacă-i cercetăm posteritatea… inexistentă! Eu, cel puţin, n-am auzit de el pînă n-am cumpărat cartea dintr-un anticariat. Eminescu, însă, i-a supravieţuit – şi lui şi tuturor celorlalţi detractori care i-au mînjit tronul voievodal… În anii ’50, bolşevicii interziceau textele politice ale lui Mihai Eminescu, precum şi poeziile sale cu un pronunţat caracter patriotic şi naţionalist.

Din toată opera lirică a marelui nostru gînditor, politrucii au preferat să popularizeze doar poemul „Împărat şi proletar”, căruia i s-au dat interpretări eronate şi abuzive. Concret, se intenţiona transformarea postumă a lui Eminescu într-un precursor al comunismului în România, ceea ce nu a fost în nici un caz. „Doina” a fost interzisă, iar retipărirea ei a avut loc tîrziu, în anii ’80, cînd (în urma intervenţiei salutare a scriitorilor Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu) s-a realizat reproducerea integrală (fotocopiată), a volumului de „Poesii” publicat în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu la Editura „Socec”. În aceeaşi perioadă, şef-rabinul Moses Rosen a condus o campanie diabolică de interzicere a volumului IX a „Operelor” lui Eminescu, ceea ce s-a şi întîmplat, lucrarea fiind retrasă din circulaţie. S-au opus acestei noi crime de lez-Eminescu mai mulţi intelectuali patrioţi, între care Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Pompiliu Marcea, şi Alexandru Oprea (ultimii doi avînd să-şi găsească sfîrşitul, înainte de vreme, în condiţii suspecte). După 1989, ofensiva anti-Eminescu a continuat. În numărul 265, din 27 februarie – 5 martie 1998, al revistei „Dilema” (tipărită, la vremea respectivă, pe banii Guvernului României, adică ai contribuabililor) au fost găzduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringentă… „despărţirea de Eminescu”.

În cel mai neostalinist mod cu putinţă, Eminescu era privit ca o piedică împotriva integrării României în Europa, naţionalismul şi conservatorismul său fiind o frînă în calea progresului societăţii. De asemenea, se sublinia necesitatea „rescrierii” vieţii şi operei eminesciene (adică tîrîrea în noroi a marelui nostru înaintaş)… Doi ani mai tîrziu, în anul 2000, apărea un alt scandalos text antieminescian, într-o publicaţie care, culmea blasfemiei, se numea… „Timpul”. Iată ce se afirma acolo: „E chiar puţin cinic să vorbim despre sărăcia lui Eminescu, despre felul în care a fost exploatat, în cazul unui om care cîştiga, la «Timpul», circa o mie de dolari de astăzi. (…) Era un conservator, într-o perioadă cînd problemele României era (sic!) modernizarea şi paseist, într-o epocă în care interesant era, mai degrabă, viitorul decît trecutul”. Fără comentarii.

Vlad Hogea

Ziarul este disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii